2708/8 2

Scena. Eu tremur. Mi-e frica, pentru ca nu stiu ce se intampla. Doua scaune goale din lemn, unul cu vopseaua rosie usor jupuita; celalalt simplu, doar lacuit, lucios.

Hai taci!!! Tipa el de departe.

Tresar de frica. Duc mana la piept, inima tresalta, apas locul, poate se calmeaza.

Aud voci in jurul meu, dar nu pot spune ca zaresc pe cineva. Scena e doar partial luminata; nu-mi dau seama unde s-ar putea afla becul care-si trimite lumina incoace. Mi-e frig; tremuratul mi s-a amplificat.

Iti aud vocea acuzatoare, dar parca nu se apropie, ci din contra, se indeparteaza putin cate putin.
Se face mai frig, iar lumina dispare. Straniu, doar scaunul cel lucios mai trimite putina lumina catre mine. M-as aseza, ma dor picioarele, iar trapa de sub mine pare ca se misca.
Incerc sa ma misc. O mana ma tine pe loc. E mana ta puternica. O furie se ridica din mine si imi smulge mana. Fug spre scaun si ma asez. Stiu ca aici nu mai are ce sa mi se intample.
Astept sa inceapa piesa.
Scena este pregatita, iar eu stau cuminte pe scaunul lucios. E cald. Ma bucur ca m-am asezat.
Mana ta bate darabana pe trapa. E nervoasa ca n-a reusit sa ma prinda. Eu zambesc pentru prima oara dupa mult timp, nu mai imi e frig si nici frica nu mai imi e.

Vad ca piesa nu mai incepe. Ar trebui sa ma car; credeam ca voi juca in piesa asta, cel putin asa mi se spusese.
Vocea ta se mai aude pe holurile teatrului.
Ma gandesc ca ar trebui sa petrec mai mult timp cu mine insami, pe aceasta scena si pe acest scaun cald.

Ma simt usurata. Voi pleca si nu voi spune nimanui unde...

0 Comments:

Post a Comment



Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire