white

Pe campul alb, acoperit de zapada si nisip, un singur om se vedea. Vantul suiera naprasnic, imprastiind zapada peste omul mic. Doar bratele il acopera de frigul pricinos si o carpa rupta.. se gandeste la un nume.
Este atat de cufundat in ganduri, incat nu-si da seama cat este de frig. Nu spune nimic, dar din cand in cand gesticuleaza. Zadarnic, nu-si poate aminti acel nume; numele ei. Nici macar o litera.
Vantul a incetat, nisipul a cazut din cer, oprit de timp.
Hmmm... Omul isi mangaie barbia, zadarnic incercand sa-si aminteasca numele. Chipul, insa, chipul este acolo, perfect conturat in mintea lui. Dar numele, oare unde este numele?
Isi apasa cu palmele ochii in orbite. Picaturi de sudoare stralucesc pe fruntea lui brazdata de riduri adanci. Soarele arde nisipul alb si talpile omului descult.
Isi ridica privirea in zare; nimicul alb, marele nimic alb inaintea lui si soarele fierbinte.
Numele, numele este durerea cea mare. Urmele pasilor, nisipul alb, zdrentele si uitarea..

0 Comments:

Post a Comment



Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire