plimbandu-ma intr-o seara pe strazile vesnic reci, mi-am dat seama ca niciodata lumea nu o sa fie cum o vad eu.
ascult o melodie care imi aminteste de o seara de iarna ce mirosea a primavara. demult, un aer caldut se amesteca cu cel rece al iernii. parca mirosea a ozon, parca mirosea ca aerul ce-ti intra in plamani atunci cand iti largesti narile peste masura.
in toate iernile si in toate verile amintirilor mele, nu ma pot vedea decat pe mine. eu si marea. eu si zapada. e ca in fotografiile taiate dupa contur, de cei ce nu au dorit sa apara. nu e trist, dar uneori propria lume nu o poti imparti cu nimeni, decat cu tine insuti.
e greu, dar apoi te obisnuiesti si totul devine usor..

si mai asterni un cuvant pe hartie, apoi il transcrii digital. si uite asa cuvant peste cuvant, te cladesti.

0 Comments:

Post a Comment



Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire