ca mereu...ora uscata de prea multa vara, isi pune la ureche scoica rece si asculta marea de azur..e nisip peste tot in timp...

astazi

scriu astazi pentru mine, sa pot inchide in suflet adanc....nu mai stiu ce vreau sa scriu, de fapt....
in prima zi, am vazut geniile cum sunt omorate cu pietre
a doua zi, am vazut toate comorile pamantului distruse
in a treia zi, am stat pe un trotuar si am plans, am plans ore in sir pentru ca nimic nu se mai putea face
a patra zi, am incercat sa le arat oamenilor unde au gresit
a cincea zi, am fost lovita cu pietre si toate comorile mele distruse
a sasea zi, am privit pe geam cum ploua. nici pamantul nu mai suporta oamenii
a saptea zi, ochii mi s-au uscat, apa s-a scurs toata in suflet si acolo intentionez sa o pastrez pentru tot restul vietii....

Strength and a beautiful sound like in a tautness of a bow. I want to live like this until the day I die...

iarta-ma..

te supar, te cert si nu ma gandesc ca poate te dor cuvintele mele..
deasupra tuturor, insa, exista ceea ce simt pentru tine, mai important, mai adanc decat orice cuvant....

MJ

"Daca pasesti in aceasta lume stiind ca esti iubit si o parasesti constient de acelasi lucru, poti face fata la tot ceea ce se petrece intre aceste momente"

o alta seara in care pot plange..privesc fotografia unei fetite pe malul unei mari, cu tot sufletul si trupul indreptat catre soare..
as vrea sa ma imbat intr-o noapte si sa pornesc spre mare, cu piciorul racorit de nisipul rece; in departare muzica unei terase sa-mi opreasca gandul nebun..sa poposesc o clipa acolo, la granita vie ce-si modifica forma in fiece secunda, si-apoi sa pornesc iara cu pas discret si sa ma culc in mare, sa pot visa secole de-a randul monstrii marini si alte vieti...

a trecut atata timp de cand plang, incat am uitat gustul lacrimilor...
am uitat cum se plange corect, intai din dreptul si apoi din stangul....sau invers..se plange in sensul acelor de ceasornic sau invers..
trupul e fierbinte, lacrimile au urcat odata cu sangele in vene.....

si dintr-odata imi vine sa plang, sa plang sa nu mai vad oamenii..

I need a vibrant red lipstick to fulfill my dreams...

vroiam sa scriu despre mine, despre lupta, despre abandon, despre toate lacrimile ce ma inconjoara si despre vise. despre visele mele nebune.
s-a incarcat lumea de minciuna. tu esti lumea mea si te-ai incarcat si tu de minciuna.
de ce simt oare toata nebunia asta a neiubirii cu toti fulgii, cu toate penele, cu toate aripile, cu tot trupul??

am scris si apoi am sters. mi s-a parut sterp si anost scrisul, ca un lucru inutil pe care esti nevoit sa-l faci...
sunt nebuna caci mor pe dinauntru.

iar am sters si de data asta n-am mai rescris. am lasat mainile pe birou, caci nu mai are rost;

si pentru prima data am renuntat la mine; pentru prima data am plecat capul...in fata voastra. sunt singura si nu ma pot lupta cu toti...

sufletul, acest mecanism pentru trup...

listen....

maine

cand o piatra strapunge apa, poti vedea batranetea anilor...

a murit in toiul zilei si ultimele zvarcoliri faceau apa sa se unduiasca in cercurile anilor.

azi

astia-s oamenii! ce poti sa le ceri? nemurirea?

intr-o zi

ma sprijineam in cot de coltul mesei si balansam piciorul a adanca cugetare. am zis sa iau o foaie de hartie, poate mi-ar fi mai usor sa incep; dar nici asa nu mi se parea bine... sa fie de la vreme, de la atata ploaie? ploaia aduce cu sine nepasare si somn..dor de somn..somn de moarte...moartea ca un somn prelungit peste masura, ca o relaxare infinita, binemeritata dupa o viata de munca...nimic nu te relaxeaza mai mult ca moartea....
departarea aduce cu sine ploaie; indepartarea aduce furie si dorinta...
"te iubesc pentru ca stai cu orele de vorba cu mine despre nimicuri, despre viata, prezent si viitor".
clinc, clinc face clopotelul bicicletei..daca nu poti dormi noaptea, smulge coditele visinelor.
"te iubesc ca stai sa-mi asculti vorbele si gandurile, ca stai sa-mi privesti fotografiile si sa-mi urmaresti degetele cum aluneca pe taste". da, uite n-a fost chiar asa de greu sa incep; cu linistea asta din jur, numai in mine sunt zgomote uriase pana la cer.
"te iubesc pentru ca imi trimiti flori si atarni de fiecare petala cate o bucata din dragostea ta"...asta suna cam siropos, bag eu seama, dar imi place...cui nu-i place sirop cu sifon rece pe timpul verii? (rad, pentru ca in loc de vara am scris iarna).
"te iubesc pentru ca sunt cel mai important om din viata ta"..iarta-ma daca am exagerat, dar uneori chiar mi-as dori asta. ce-ar mai fi? hmmm.
"te iubesc pentru ca ma intelegi, ma cunosti si nu ma certi".poate din cand in cand, mai batai din deget spre mine si ridici cate o spranceana, dar atat.
"te iubesc pentru ca ma respecti"...ar mai fi multe, dar cine sa le mai tina sirul..sirul gandurilor se destrama ca un ghem de lana rosie si unde se termina firul acolo se termina si viata.

e-atata liniste in jur de-mi pare ca aud cum ma iubesti...
mi-e frica sa nu-mi pierd sufletul..

.

e-atata liniste in jur de-mi pare ca aud cum ploaia se intoarce in norii storsi...
e-atata liniste in jur de-mi pare ca aud cu golul din tine se casca si devine vid..
e-atata liniste in jur de-mi pare ca aud cum inima-ti de piatra se sfarma-n nisip..clepsidra unica ce-neaca sufletul...

4 zile

cand eram mica, un barbat mi-a cusut de ochi lacrimi.
timpul a trecut, iar eu nu am putut sa-mi descos lacrimile...ma mai agat de papucul intors si de somnul intors cand visele sunt suie si neghioabe.
ploua, caci el m-a auzit si plange la randul sau. ploaia tocata marunt ca inima mea, curge din cer scarbita sa atinga un astfel de pamant gol....
trebuie sa parasesc aceste randuri si aceasta lume pentru ca mi-e somn, mi-e somn de moarte, mi-e dor de somn si ura sa ma trezesc. ochii mei vor sa stea numai inchisi, cu lacrimi private de libertate ce bat cu pumnii in geamul de piele.
sa ploua mai mult, apa sa ma acopere, sa trec in cealalta lume...

25 iunie 2009
a murit o legenda si odata cu ea o intreaga generatie.....

"e-atata liniste in jur, de-mi pare ca aud" cum se intorc in tine ceasurile pe rand.

uneori atata pofta de viata ma inunda de ma simt de parca as fi scufundata intr-o mare calda si albastra

nimeni nu te va iubi si proteja mai mult, decat sange din sangele tau.

sa scriu, sa scriu in galop
sa scot, sa scot ce-mi baga altii pe gat cu forta. sa scot putin cate putin; ceea ce inseamna diplomatie, a inchide ochii, dar nu in sensul mortii, ci in sensul acelor de ceasornic. pana la urma si un inec ar insemna ceva in toata povestea asta stramba imbibata in ata alba. sa scot lopata ce-mi raneste gatul, ma gandesc ca voi sapa intreaga gradina cu ea. scrisul ma ajuta, nu la gradinarit, ci la limpezit rufe. uite ca am uitat ca am pus ceva la spalat. sufletul meu, asemeni unei carpe imbibate cu detergent are nevoie de limpezire, in mai multe ape, de preferinta reci pentru trezire. a se calca apoi cu fierul incins pe oameni, sa se indrepte cutele naravase, sa ii putem purta, sa putem iesi cu ei in lume, ca asa cu mutrele alea ponosite si deloc simpatice.....nu prea facem treaba. oamenii reprezinta notiunea de zero si tind catre -1, -2, etc, -etc,
- sentimente, minus cu minus face plus si apoi iar minus, depinde daca e para (mar) sau nu cantitatea de minusuri. dar oricum si minusul asta are avantajul sau cam ciudat, adik un nr mare cu minus e mai mic decat un numar cu adevarat mic cu minus (ceva de genul -10 este mai mic decat -1). aiurea, nu? daca stai sa te gandesti ca cu cat esti mai umflat si mai barosan si mai ai si un minus in fata, cu atat esti mai aproape de ideea de "zero", de nulitate, esti mai mic si totusi indepartat de zero, lucru care chiar nu pica bine deloc, adica nici macar zero sa n-ai dreptul sa fii. asta e buna, si intinzi mainile cu disperare catre ovalul ala gol.
nu-i nimic, ma culc iar cu speranta in suflet ca pe timpul noptii voi visa ce nu traiesc de zi cu zi, feti frumosi si zgaiti, cai rapciugosi si masini scumpe la scara blocului si cate si mai cate balarii si balauri.....

nu mai stiu ce vroiam sa zic mai deunazi si mai ales despre ce. reiau o idee mai veche legata de fluturi mumii ce-mi opresc gandurile si sufletul.

sa inghit nu? sa inghit cat incape in fiinta mea, sa inghit pana cand limba va spune ca este de ajuns, ca spatiul a fost indesat corespunzator cu tot ce trebuia. cu carpe, cu cozi de matura, cu presuri, cu rufe murdare si calti de oaie, cu par de cal si suruburi ruginite, cuie si aschii de lemn de tei, cu scrisori rupte, sterse si rescrise, oameni uitati, cuvinte aruncate aiurea, suflete moarte, sentimente cernute, faina, cozonaci impietriti, frunze de tei uscate, pliculete de ceai stoarse, zat de cafea, mucegai, papusi stricate si cate si mai cate, de o sa-mi atarne la un moment in coltul gurii un snur de martisor in alb si ros..atat

che cosa c'e, c'e che mi sonna innamorata di te, solo di te...
dar parca incep sa dispara cuvintele dintre noi, incet, incet, unul dupa altul. nu mai ai cuvinte pentru mine.
te aleg dintre multi oameni care se afla in fiinta ta, te aleg pe cel ce-ai putea fi sau ai uitat ca esti, tu cel iubitor si cald, ce stie sa-mi tina sufletul in brate.
nu uita de tine sau de mine, nu uita de noi doi.
cu mine nu mai vorbesti. incep sa mor pentru tine. o simt si asta ma innebuneste. moartea falsa.

unii oameni pur si simplu nu sunt deloc fericiti.

Thursdays are a bunch of screaming Mondays, Tuesdays and Wednesdays.

au murit pana si lacrimile din mine. miroase a mort; caldura a indus o stare de putrefactie generala.
plang de 26 de ani cu aceleasi lacrimi, lacrimile unui suflet ranit, inselat, izgonit, aruncat.
lacrimile mele s-au invechit in asemenea hal, incat in fiecare bob cristalin zace cate un paianjen intr-o mare de praf. una sta atarnata de mijlocul buzei si cade intre litere cu zgomot de balon spart.
sunt rau de smoala si durere, sunt tunet si furtuna cu stropi grei, sunt un mic iad umblator, iar eu nu-mi dau seama de asta. imi doresc, macar o data in viata sa fiu raiul cuiva. cineva sa calce pe mine si sa exclame "Am ajuns in rai!". cineva sa ma calce, ca pe o camasa alba de noapte, sa-i indrepte cutele, sa o faca purtabila, chiar si pe inserat. cineva sa-mi spele sufletul murdar intr-un rau voios cu apa rece ca gheata, sa-l dea bine de prietre si apoi sa-l rasuceasca sa se usuce mai usor.
degetul aratator drept sufera intr-o pielita de sub care curge sange. a uitat literele de durere....
as mai scrie, dar nu ma ajuta noapte, sta pe un colt de luna si ma trimite la culcare. are vise noi pentru mine in seara asta. hai, du-te odata, am o supriza pentru tine!! in noaptea asta te va iubi cineva cu gandul...doar cu gandul...

as prinde dragostea asa intre doua degete, sa o frec intre epiderme, sa iasa miros de tei din ea si de frunze verzi. tanjesc dupa tine cum tanjeste albina in miezul iernii dupa flori.
as prinde dragostea intre palmele fierbinti, a se freca bine de tot si vezi daca iese foc si para sau curge miere moale si dulce ca ochii tai...miere albastra....cine a mai auzit? :))

intre doua varste curmate de tinerete

timpul, cand e departe, uita sa-si mai numere orele, minutele, secundele......uita de timpul lui..
oamenii au pierdut ("pandit") indemanarea gesturilor mari, largi.
lumea a pierdut indemanarea de a face "oameni" mari, largi. sufletul e un glod stingheritor, o mana de coca ce se lipeste de mate.
unii isi poarta sufletul mort, descompus in ei insisi, ca un copil mort in pantecele mamei.
si plansul mamei se transforma in cantec, iar berea rece transpira in caldura teilor.
gandul ce intra in suflet prin clepsidra nisipului.
vreau scurgerea notelor pe un pian
e o luna afara de zile mari si niste tei parfumati de-ti vine sa-i iei la palme fierbinti
si-ti vine sa-ti dai si tie niste palme ca stai si cazi in visari peste balcon si te infasori in perdele parfumate uitate de lume pe o piatra... in loc sa tragi in piept mirosul verii...ce vine de-a curmezisul.
cum trece sufletul din minte direct in inima.!
my foolish heart....

de ce sa iubesti? ca sa ti se raspunda cu ura; sa inveti ura ca pe un lucru necesar
sunt atat de singura si nu pot invata singuratea pe litere....
am in mine condeiul rasului si al plansului, al polilor opusi ai acestei lumi.
si ziua in care vei plange la pieptul meu, topit sub greutatea constintei si a marilor regrete si-mi vei spune ca te-ai uitat la mine si nu m-ai vazut intreaga, ca ceea ce vedeai era doar o naluca - pe care mult prea ades ai confundat-o - ca n-ai stiut sa tii in mainile tale faptura moale si-ai stricat-o, aceasta va fi ziua si noaptea insomniilor si lacrimilor mele.
destinul va alege din cuvintele mele si voi afla. poate atunci voi mai avea totusi sufletul la mine.

venele imi palpita in tamplele ce stau sa cada, in ochii ce se scurg din peretii goi ai sufletului meu.
e veche casa mea si plina de paienjeni
iar vantul imi arunca gandurile de peretii tristi ai tamplelor.
gravi zugravi ce stau intorsi in sinea mea
cu spatele lor gros si plin de var, nu vor sa mai lucreze peretii ce stau sa cada.
in departari albastre aud iar vocea sufletului ce tipa, un animal insangerat ce sta sa moara...
de ce sunt oamenii atat de rai? mi-e frica de oameni. sora mea mi-a spus ca de aceea si prefera pisicile. sa adun cat mai multe pisici in suflet, sa-mi tapetez sufletul cu pisici calde si pufoase care torc povesti si pulovere pentru inima.
iubirea nu vine din oameni, pentru ca oamenii nu-i cunosc sensul. iubirea vine de sus sau de jos, din cer sau din pamant.
imi simt nebunia aproape, cum se zvarcoleste in mine, cum se agata cu ghearele de toate venele si de toate tesuturile si de toata carnea mea si urla si plange si vrea sa iasa afara, sa fuga in lume, sa uite.....cum vreau si eu....sa uit de rautatea oamenilor.
offff parca nu se mai termina o data viata asta. o trag de urechi si ea se lungeste.
se darama manole si ana e inauntru, un suflet drag surpat in bucatele, cu fata sangeranda scofalcita pe asfalt. te uiti si nu-ti vine a crede ca ana a fost zid si tu un arhitect neispravit.

mi-e teama ca nu cumva la toamna sa inceapa sa cada din nou ingeri
bate din palme sa le mearga fulgii cu a patra
poate la toamna o sa am mai mult noroc si o sa ma iubesti din nou
stii ce imi doresc de ziua mea? sa ma iubesti iar, mult, atat de mult incat sa nu mai naparleasca ingerii ca dementii, sa nu se mai apuce dumnezeu de baut si de colindat barurile.
dar din dar o toamna ca asta sa mai cada poate doar la paste. sa nu mai izbesc cu tampla de negru, sa nu, doar sa da.
closer to my dream.....

Timpul - pasare imensa al carei penaj imperfect ne distorsioneaza imaginea asupra realitatii noastre, al carei cioc si gheare smulge si sfasie din marea carne umana - nu mai poate astepta ca fiecare om sa-si lege strans ranile si sangele sa se opreasca din a mai uda caldaramul vietii. Totul sa incremeneasca intr-o singura clipa magica, in care toti pana la ultimul sa-si dea seama de ce trebuie sa faca in aceasta camera uriasa, vie, ce pulseaza si vibreaza, sub puterea atator ganduri, inimi, rasete, lacrimi, evadari, tample tinute in palme, chipuri ascunse in pumni, imbratisari puternice, rapide, nepasatoare, calde, pasionale, strangeri de maini, urari priviri si multe trairi ce trec prin trupul vietii. Si daca timpul nu se poate opri sa ne mangaie cu aripile sale uriase, atunci de ce eu – o fiinta ca un simplu fulg smuls din intreaga maretie a timpului – trebuie sa-mi opresc din clipele vietii pentru a te asculta? Tu, un alt fulg ce stai in stanga mea si vrei s-ajungi in inima rosie si vie a camerei…

3
se topesc in jurul mintii
am crezut pentru o clipa ca cel ce canta la trompeta era un om, nu o forma indefinita ce se termina in coada de peste, de un ocru murdar, minge de plastic.
trompeta se afla undeva in interiorul acestei fiinte, ce putea foarte bine sa fie om, muzica, nascocire, trompeta sau chiar sufletul meu.
plastilina galbena calduta din care mana facea oameni mici cu ochii strambi. luna taia, noaptea, toate aceste figurine pentru ca erau minciuna. oamenii din plastilina erau minciuna si toti purtau masti venetiene pe suflete.
picioarele goale tradau scurgerea in pamant a scursurilor de ganduri, a scursurilor de suflete.
mai tii minte apa aceea usor verzuie, albicioasa de sapun, cu miros de statut si de rufe spalate, in care mama ne spunea mereu sa nu calcam?

toti la portile inimii, bat cu pumnii si picioarele.

usile cand sunt de sticla, cand sunt de lemn, cand sunt de oja albastra, cand de piatra, cand de nimic.

sangele voinicului

gurita-din floare-apare

moco bafoco

de ce-ai plecat din viata mea
si m-ai lasat la nimenea?

das

simt de parca toata ziua as fi tinut pe umeri norii, si ploaia din ei mi-ar tropait pe genunchi.
acum ca am baut sangria si am terminat sticla, a apus si soarele ce l-am tinut in brate toata ziua.
mi-e somn. ma duc sa dorm printre stele si ganduri. da-r-ar (nu sunt sigura ca se scrie asa) luna de pe cer sa visez copii si mingii colorate si vata de zahar roz cu gust de capsuni si dragoste.
din toate, doar noaptea mi-a ramas fidela si eterna sfatuitoare. imi pot aseza capul pe umarul ei, cand oamenii imi fac rau, prea mult rau...

omul de toate zilele se percepe sincer si creativ...nu scriu eu acum, ci altcineva din interiorul meu..nu ma lasa sa mai cuget la ce as putea spune, la ce ar fi rau sau bun..
vorbind despre acest altcineva din mine, imi poate dauna. nu te furisa in spatele iepurelui, incercand sa-l prinzi sau sa-l arati altora. se va speria, iar tu il vei pierde.
vei fugi din mine si te vei ascunde intr-o vizuina din pamant daca te voi dezvalui lumii?
te vei speria de mine ca de o naluca, tu cel scufundat in ganduri?

stii bine ca, voi fi mereu aici sau cel putin atat timp cat imi vei permite.

si la ora asta, iepurii tin evidenta avioanelor de pe aeroport, iar de cand am izbit cu sorescu de pamant tot praful ala de litere mi-a intrat pe nas, drept in creier.
offf batuta esti in cap. chiar n-ai nimic in cartoful ala? poate macar niste amidon?

in fata portii sedea o piatra mare, pe care Mihai scrisese Fane, cu vopsea verde. Ne astepta mereu pe acea piatra, cand stia ca venim. Ii era drag de noi. Semana cu Eminescu. Eu eram mica de tot, iar el avea vreo 24 de ani, dar nu l-am uitat nici azi, cand brusc mi-am adus aminte de el.
Intr-o seara a venit injunghiat acasa, iar noi l-am dus la spital la Campulung. Atunci a scapat.
Mereu se imbata si cadea pe scarile reci ale pivnitei.
Era fericit cand veneam noi.
Intr-o zi s-a spanzurat. "Mai bine du-te mah si te spanzura. N-ai nici un dumnezeu!"
Mihai a murit tanar. Semana cu Eminescu, dar cu trasaturi mai fine. Imi aduc aminte bine de chipul lui, mai mult din poza de pe cruce, decat din viata.
Mama Nicoleta l-a plans mult. Asa cum era, era "baietul ei". Si noi l-am plans.
Ani de-a randul piatra a ramas goala. La urma, ne astepta Nea Sandru pe ea, batran ca ceasurile pe care le repara in camaruta lui din curte.

...

oamenii sunt doar niste erori ale universului sau daca vreti, sunt greselile lui Dumnezeu.
Cand Dumnezeu greseste, un om se naste...

sunt obosita de parca as fi tinut pe umeri intregul cer toata ziua, si soarele mi-ar fi apasat coastele.

"M-a surprins faptul ca era foarte frumusel si curat si inteligent cu toate ca are un retard. Stie toate cuvintele, da-i e greu sa pronunte.are 23 de ani, e seropozitiv de cand era mic de la casa copilului. Acolo s-a imbolnavit ca “facea experiente pe noi, se juca aia cu siringile pe noi”. Pe parinti zice ca nu-i cunoaste si nici nu-i trebe. “mama e d-asta.. futi…cioasa sau cum se numeste doamna? Si ta-su Criminalist… a taiat pe unu cu sabia in doua … la casa aia frumoasa ..unde canta jocuri – Roxana ii zice, din Bolintin (probabil o discoteca) Nu stie exact. Ta-su a facut puscarie grea 15 ani. S-a dus mereu la el sa-i duca pachet, ce-a putut si el, o paine, un pachet de tigari, da cand a iesit ia zis PA si nu-l intereseaza de el. Acu e mare om, are si o ferma. Dupa 18 ani l-au dat afara de la casa copilului. Acu sta cu inca 19 “frati” intr-un fost camin de nefamilisti din Alexandria, dar primaria a vandut caminul unui italian sa-si faca firma si pe ei ii da afara. Are si un copil de 11 luni – Georgica, pe care-l iubeste mult. Sta numa cu el de mana. Nu vrea in ruptul capului sa-l dea la casa de copii sa treaca prin ce-a trecut el, ca de-atunci s-a imbolnavit la cap si cand ii vin “ciumbalalele…” numa el stie… De-atunci are si epilepsie ca faceau “avionu” cu el – adica noaptea in timp ce dormea il lua din pat si-l arunca in cap. Oricum el e bine, altii au ramas paralizati sau au murit. Asta pentru ca s-a apucat sa spuna ca furau ingrijitorii mancarea. Cand s-a dus “opiceu” la ei acasa, zici ca aveau magazin - dulap cu malai, dulap cu faina, dulap cu conserve… N-au murit de foame nici ei, zilnic le dadea paine inmuiata. De-atunci n-a mai zis nimic de nimeni si daca erai cuminte, o data la 2-3 zile mergeau la camera de colt. Erau acolo bastoane de toate felurile: umplute cu nisip, metal, apa, pietre. Primea 2 bani de fier cu Mihai Viteazu sa puna la ochi si-ti alegeai singur bastonul pentru bataie. Asta era tratamentul preventiv. Se mai rupeau maini, picioare…. Da' dadeai declaratie ca ai cazut pe scari si gata…oricum, nu murea nimeni. Pe mama lui Georgica n-o prea lasa sa stea cu copilul ca ii e frica ca ea ii zice mereu – Murireai…ea e de la niste tigani d-aia rai. A fost operat de 14 ori la picior, mi-a aratat ca acum i s-a umflat si genunchiul da' nu mai vrea nimeni sa-l opereze si nu mai poate sa merga ca-i piciorul plin cu puroi. I-au Cerut 4000 lei sa-l opereze… I-am dat o bomboana. A zis ca n-are voie dulce de la tratament. El nu mai are tot ficatul ca … de la virus… stiti! A trebuit sa ia din el. Nu poate sa manance orice. Si-a avut si “coada” asa cat o oala de infectie era. La fund. (hemoroizi) Ce-o sa faca acu? Cu Georgica e mai greu ca daca era singur nu era o problema… ca “drum e destul … si e public!!!!!!” – adica vrea sa spuna ca e al lui. Nu se sperie. Sa aiba un loc al lui, pune 4 scanduri si face gradina si nu-i trebe nimic. Dar de unde sa faca asa ceva, ca in cap nu poate sa dea si nici la furat nu se duce. L-au mai trimis prin fundatie sa ceara bani… da cine sa-i dea… nu vrea nimeni si-l mai iau si la fuga…. Si de la fundatie nu-l mai ajuta, si cand le aduce banii e bine da' lui nu-i da. Ii stie el p-astia “ca pe punga cu malai”. A fost la televizor, l-au dat pe toate posturile, dar bani… de unde. Si la Mihaela Radulescu a fost. Cineva de-acolo a spus ca n-o sa obtina nici un ban si cel mai bine ar fi sa faca o cheta intre ei sa-i dea ceva, da' n-a vrut Raduleasca…A fost si la … nu mai tin minte cum dracu i-a zis, un manelist. I-a zis ala ca-i da el bani, sa stea linistit. El asteapta, da' nu stie cat mai dureaza pana-i da, ca daca moare pana atunci? Ia promis ca-i da banii in 1798 toamna…si el asteapta. E ziua lui pe 29 mai. Daca face rost de bani cumpara suc la fratii lui si ceva lu Georgica, care acu a invatat sa mearga. Si rade, cu gura pana la urechi. Nu-ti imaginezi cum rade. E asa de fericit…E pensionat definitiv pe caz de boala. Mai munceste prin sat pe la femei. Curata grajdul si primeste de mancare….I-am dat sa-si serbeze ziua cu “fratii”. 3 milioane o sa-i faca 5 minute fericite din cele 5 miliarde nefericite…"

"e-atata liniste in jur de-mi pare ca aud"....... sunetul oaselor rupte. inima asta din lana albastra-pufoasa, va sta mereu aplecata in acul ei catre pamant.
"e-atata liniste in jur de-mi pare ca aud".....cum mi se desface parul in suvite grele, castanii, pe umerii bolnavi de praf. de cand n-ai mai stat tu cu chipul sprijinit de umerii mei, un praf gros s-a asternut, si paienjeni asteapta cuminti sa-si teasa panza.
"e-atata liniste in jur de-mi pare ca aud"....somnul florii ce se desface in vis.

ca daca sunt a ta, te poci juca poker de acum incolo.....

oamenii sunt facuti din sunete, din zgomote. oamenii sunt niste aberatii sonore ale universului. uneori vibreaza, e adevarat ca fiecare in mod diferit fata de celalalt. daca omori un om din el vor iesi toate notele muzicale din timpul vietii si vor fi asimilate de aer.
am dat cu marin sorescu de pamant si din el au iesit numai litere. ca saracu doar atat a mai ramas din el, literele si hartia; o hartie dintr-un copac reciclat; ca si cum ai zice, am dat cu el de pamant de i-au sarit tandarile si s-a mai ridicat si un nor de praf, care m-a facut sa tusesc.

Oamenii sunt o aberatie sonora a universului.... Das

citesc si trag din-trun pahar de vin cu sifon, ascult ceva placut, ce ma pune pe ganduri;
in buricele ochilor simti gropite de lacrimi
apoi am iesit pe balcon si am cochetat prin plasa geamului cu prikoke, care s-a tot gudurat cand m-a vazut; am cochetat cun florile de la geam si cu vinul din pahar si m-am uitat la fulgerele ce brazdau cerul....

un om era pe moarte....si dupa un timp s-a dat jos. A zis că nu va mai muri niciodată. Că este hotărât ca lucrurile să rămână aşa cum au fost şi până atunci.
Un om era pe moarte..... şi dintr-odată totul s-a limpezit în mintea sa şi picioarele şi-au recăpătat stăpânul şi mâinile au putut să se bălăbăne în voie pe lângă corp.
Moartea era aproape, dar...totul a fost foarte clar în acel moment pentru omul cu mâna întinsă spre moarte. Şi-a retras-o repede, repede de tot, ca să nu-l prindă tocmai atunci, când se hotărâse. S-a ridicat ferm şi a alungat cu mâna din mintea sa moartea ce tocmai se cuibărise.

Un om era pe moarte.....si după un timp a decis că nu era vremea lui să moară, a decis că ar fi fost prea multe lucruri rămase pe care le-ar fi plâns, că din cauza sa s-ar fi putut ca anul acela să plouă mai mult decât era necesar.
A decis că mai erau multe lucruri de terminat pe acest pământ şi că nu putea să-şi lase iubirea aici să se usuce ca o plantă fără apă şi lumină.
Un om ajunsese la capătul drumului şi atunci şi-a amintit că în calea sa a fost o răscruce şi că trebuie neapărat să se întoarcă la ea....Trebuie să vadă ce mai este de văzut în lume.
Omul care mai avea puţin şi în el se risipea inconştienţa eternă, a rupt cu mâinile sale ce-l lega de acea moarte a lui. Acea moarte a lui din acel pat alb şi curat ca pentru primirea unui suflet, acele aşternuturi ce ar fi trebuit să-i acopere într-un ceas faţa şi corpul, tot ce era pregătit pentru ca el să se piardă pe veci, să nu mai rămână nimic din tot ce a fost din acel om care era pe moarte....

Moartea aproape îl învăluise când el şi-a adus aminte că demult nu mai fusese învăluit de dragostea din mâinile unei femei frumoase şi calde, că nu văzuse încă un copil născându-se, că nu vorbise cu toţi cei pe care îi cunoştea......că avusese încă viaţa în mâinile sale.
Aşa că s-a decis că era momentul potrivit pentru a renunţa la moarte...


Toţi ar trebui să renunţăm cândva la moarte, s-o lăsăm cu ea însăşi şi să ne vedem de drumul vieţii noastre.....să luăm aşadar exemplul omului care era pe moarte şi care după un timp s-a dat jos.

puful norilor de spumă sărată
valuri sărate cu gulerele lor de spumă
Cioburi de gânduri stau risipite pe podeaua minţii
În ziua aceea oamenii nu au mai visat
panglici molatece de mătasea cerului
ultimele fâşii rămase din mătasea verii.
Nici gândurile nu-ţi mai zboară ca altădată. Stau aşezate, ca rândunele pe firele de telegraf şi se admiră în oglinda cerului
jocurile verii ce atârnă liniştită de bolta cerului, ca o zdreanţă veche
gene plecate de greutatea dragostei
ca o mână peste ochi obosiţi
lume fermecătoare şi somnoroasă
frunţile primesc sfioase sărutul somnului
acea boltă a sprâncenelor
teii ard cu văpăi uriaşe de parfum
coridoarele timpului
pândea degetele soarelui odihnindu-se liniştite pe lume.
boabele ca buricele degetelor
toarce mereu acelaşi fir de mătase, din care, păianjenii şi-ar ţese eterna pânză.
Azi-noapte ai visat că luna era iubita ta, că o strângeai în braţe cu atâta pasiune încât în mâinile tale au rămas numai stele.
Soarele somnoros, se freacă la ochi cu degete de amurg
Un om îşi căuta copilăria în pod, printre ani şi cufere grele
Noapte bună!” îţi urează căscând somnoros.
picioarele uitându-se mereu mirate la focul din cămin
Ai pierdut din ochi norul tau. Îţi continui drumul ridicând din umeri. Oricum, ştiai că astăzi nu o să plouă
Pe atunci nu ştiai ce înseamnă dragostea
cerul si marea au coborât, lăţindu-se pe foaia albă de hârtie
Întotdeauna râde cu tine şi e foarte fericit când atingeţi împreună cerul cu palmele tale.
Acum doi bătrâni, unul cu suflet de vânt şi lemn, altul cu suflet de copil în leagănul verii
Crudă ca prima dragoste
A mai trecut o vară cu pecetea tovărăşiei unui căţeluş negru, cârlionţat.
o cioară antipatică prin croncănitul ei şi noaptea cu buline strălucitoare de stele
O lacrimă topită în praful timpului
O fotografie înrămată cu sufletul tău.
patul în care visele stau ca jucării de pluş aşezate în dezordinea pe care o iubeşti
totul are un parfum de ruine.
Putrezirea cu miros rece. Dor de trecut
Şi sufletul meu este acum cu mine gustând din trup….
Copilãria- a fost odatã un tãrâm cu arome şi flori stranii, cu gânduri şi sentimente pline de basm.
A venit toamna în nori…..
Nu ne oprim deloc în drumul nostru sã privim, sã ne bucurãm
„E bine la tine” îţi şopteşte la ureche
Te-am primit soare…in palmele mele facute caus ca pt a bea apa unei fantani si ti-am simtit obrazul cald de lumina cum se alinta.
Oare palmele mele pot fi un cer pt tine? Si atunci te-ai cuibari mereu printre norii pufosi ai pernitelor din palme?
E vremea strugurilor si a caderilor in toropeala
Fir-ar al naibii, ma doare rau linia rosie a toamnei
pentru ca m-a ajuns delirul inspiratiei si il directionez cuminte catre nebunia degetului.
E frig, e toamna si in lume a ramas doar mirosul carnii tocate, de sange inchegat, mirosul sufletelor noastre pe timpul iernii.
cand il cuprinzi cu palmele il musti, cu spaima mortii in gustul ce se prelinge pe gatul insetat de dragoste.

Ce vroiam să spun? În ultimul timp tot vreau să spun ceva, dar uit. Uit repede ideile, iar gândurile, s-au pierdut şi ele în jocul verii. Ah, vezi tot uit, până şi realitatea asta care mă inconjoară am lăsat-o în urmă. Ce mi-a mai rămas în minte este timpul în care fluturi de-o zi se năşteau în această perioadă.
Astăzi, însă şi ei au încetat sa se mai nască, aşa dintr-odată, parcă s-ar fi gândit îndelung la acest lucru incert şi apoi a venit decizia, de nestrămutat. Acum zboara aceiaşi, neîndoios foarte bătrâni, aproape decrepiţi, fără nici un simţ rămas, doar cel al logicii de a zbura. Praful a uitat şi el să se mai strângă pe aripile lor, acestea devenind străvezii şi fără sens. Doar nişte mumii de fluturi au mai rămas din gloria de odată.
Ce este nou în aceste vremuri calde este sufletul. El, spre deosebire de fluturii ăştia vechi, se naşte mereu dintr-un cocon, oripilând pe unii, minunându-i pe alţii. El nu este un fluture obişnuit. N-are nevoie de praf pe aripi – combustibil pentru zbor. Dar ce spun eu aici? N-are, şmecheru’ nevoie nici de aripi. Pluteşte pe spate flegmatic. Lui ce-i pasă? Îi sfătuieşte pe fluturii bătrâni să se duca sa mai moară si ei: “Mergeţi de muriţi mă, nu mai pierdeţi timpul de pomană!”
Ei, şi sufletul ăsta s-a cam obrăznicit de la un timp (de când cu vara asta nouă). De gândurile (le-a scrijelit plictisit, rapid, fără un review) mele nici că se mai sinchiseşte, iar de mine nici nu vrea să audă. Pleacă în momentul in care vreau să-l iau la întrebări. De altfel aşa se explică haosul din interiorul meu. Aş putea să dau vina pe vara asta nemaiîntâlnită sau pe fluturii bătrâni.

Când il vad ca pleaca, fac o încercare să-mi aduc aminte totuşi ce vroiam să spun.
Îmi venise la un moment dat totul în minte clar, pregătit, planificat, apoi nu ştiu ce s-a întâmplat – aici a fost greseala mea – cu fluturii aştia mumii, care-şi pierd vremea degeaba niciodata nu poti fi sigur, şi zbâşti sufletul, bucuros nevoie mare că a scapat de mine. Adică, care va să zică el atâta aştepta, să-mi aduc eu aminte de nătărăii ăştia de fluturi, ca sa poata pleca liniştit. Te pomenesti, fluturii or fi “butonul lui de zbâşti”, cum i-am denumit eu mai târziu, când mi-am dat seama ce se întampla.
Am încercat să-l ademenesc cu dulceţuri, dar el, nu şi nu, şi a tot ţinut-o asa un sfert de ceas, după care am schimbat tactica şi i-am propus să devenim prieteni la cataramă, să strabatem timpul împreună: “gata, zic, am terminat cu realitatea asta bezmetică, vreau să devin o nebună ca tine, nu-mi pasa ce va zice lumea. Vreau să fac si eu zbâşti ori de câte ori cineva şi-aduce aminte de nenorociţii ăia de fluturi mumii”. Parcă văd o picatură de înduplecare în ochii lui, stătea în cumpănă, îl vedeam cat de nehotarat era, se uita când în sus, cand în jos, cand la dreapta, cand la stanga, de parca măsura ceva; îşi închipuia poate că vorbele mele sunt nişte forme geometrice ce musai trebuia etichetate cu numărul corespunzator de centimentrii.
Tot stând asa sa se gândească la propunerea mea, parca-l ispitea ceva, nu stiu ce, era un lucru in gandul lui, nu chiar asa strain de mine; am profitat de ocazie şi m-am bagat in vorba, l-am întrebat aşa intr-o doară ce-i cu fluturii ăştia mai mult morti decat vii, de ce sunt asa de importanti pentru el.
Nici el nu ştia prea bine despre ce era vorba, poate ca totul era in legatura cu teii care anul asta au luat-o razna (nu ca anul acesta ar fi cu ce va mai special ca alti ani în care teii oricum o iau razna). A emis mai multe ipoteze, apoi a tacut vadit preocupat de noua problema; se asezase langa mine cu capul sprijinit in causul palmei.
Dintr-odata au aparut fluturii ăia şi a plecat, fără o vorbă, după ei. M-a uitat mi-am zis, ce pacat, parca relaţia noastra incepuse sa mearga într-un sens bun. Când s-a întors, mai tarziu, mi-a explicat de ce plecare asa brusc, fara un cuvant, vroia sa priceapă si el ce-i cu fluturii mumii. N-a putut afla nimic, de-abia mai încolo după ce-şi racise gura intr-una, şi-a dat seama că fluturii erau muţi şi surzi.
Pentru prima oara am observat la el o unda de regret; stia ca m-a lasat acolo sa astept, nici eu nu ştiu ce, poate timpul din urma.
Am inceput sa discutam si asta ne-a ajutat foarte mult sa intelegem ca putem fi prieteni.
Felul în care vorbele curgeau dintr-o directie in alta ne aducea aceasta calificare înaltă.
Apoi am tacut si ne-am privit o vreme. Ceva se intamplase, poate acel lucru minunat, dorit de toti, ce a reusit pana la urma sa-i adoarma pe veci pe fluturii chinuiti de viaţă.

A acceptat propunerea mea printr-o ridicare a colturilor gurii. A fost ziua în care eu m-am împacat cu sufletul meu…..

careva sa ma traga de mustati, zise motanul negru suspinand greu
careva sa ma scoata din mizeria asta de canal, caci mi-e frig si m-am zburlit tot de frica si de indigestie
poate daca miaun mai tare
o sa ma auda careva si o sa vina intr-un suflet sa ma traga de coada sau de mustati
si sper sa nu fie la caterinca in coada mea
dar daca o sa oftic pe cineva cu mieunatul meu, si o sa arunce o galeata cu apa sau mai stiu eu ce ca sa ma calmeze?
fratilor nu sunt in calduri, vreau doar sa ma scoata cineva din canalul asta fara dumnezeu
ce aberatii domne, ii pot trece unei matze prin capsorul pufos
aberatii mieunate - se aud voci si pasi
motanul miauna mai tare, incearca sa se salveze si nu observa ca se afla pe liniile de tren
este orb saracul
cineva va rog sa-l ajute, eu nu pot caci scriu aberatiile astea la calculator
se aude suieratul trenului, e departe inca, motanul nu se gandeste la nimic
el crede ca este intr-un canal si isi inchipuie cat de fericiti trebe sa fie cei de la suprafata
haideti va rog, chiar nu ma aude nimeni?
pamantul tremura, se apropie trenul, motanul crede ca este vorba de vreun tramvai sau ceva
pentru el este mereu noapte, dar nu stie cum a ajuns totusi aici, ca pana acuma s-a descurcat de minune
mii de draci, poate ar trebui sa ma las la pamant gandi motanul dintr-o data
nu se opri din mieunat, sunetul ingrozitor de metalic al trenului creste, creste
o pala de vant se porneste de nicaieri, ridicand in aer praf si frunze si resturi
mieunatul n-a incetat, dar nu poate acoperi vuietul trenului
motanul se lasa la pamant, instinctiv
miauna deznadajduit, in continuare
vuietul a ajuns si apasa cu putere pamantul
tunete, vant si praf si un vacarm ingrozitor, asurzeste motanul orb
se simte tras de mustati, dar nu-si ridica trupul negru, ramane acolo caci stie ca nu sunt maini de om
nu mai stie ce-i cu el
nici nu-si da seama cand s-a facut liniste
pasi si voci si o mana calda il ridica de la pamant; e plin de praf si de frunze si tremura ca varga
nu indrazneste sa faca nimic, sta incordat cu urechile lasate pe spate
doi ochi curati de copil il privesc, ochii ii dau incredere
primeste curajos mangaierea copilului si se mai destinde
miauna recunoscator

"Uite, tocmai fusei la administratia financiara ilfov. O experienta absolut remarcabila pe care ti-o recomand calduros. Felini cred ca s-ar sinucide de invidie sa stie ca nu el a imaginat si regizat acest spectacol inedit.In afara de faptul ca informatii de genul: la ce ghiseu se inregistreaza? La ce ghiseu se plateste? Sunt informatii clasificate, strict secrete. Numa daca le vezi fetele si privirile ramai prost. Parca sunt dintr-o alta dimensiune si tu pentru ei si ei pentru tine. Ca sa-ti inregistrezi un registru, adica un caiet d-ala in care iti inregistrezi tu facturile, ca e musai sa-ti numeroteze ei paginile si sa faca o mazgalitura pe caiet, ca altfel nu poti sa scri…. Am stat de azi dimineata pana acum…. Sa nu mai vorbim de faptul ca trebuie sa-ti inregistrezi un registru inventar – obligatoriu – se sanctioneaza cu amenda…. eu avand o activitata strict de servicii, deci n-am treaba cu nici un inventar… Trecand peste faptul ca iti iei registrul dintr-o cladire, il inregistrezi in alta cladire de pe o alta strada, te intorci sa-I pui stampila si porma te duci intr-un alt sediu de-al lor, in fiecare cladire trecand pe la cate 5 ghisee… circ. Si intri intr-un birou…. Prafuit, mizerabil, cu dosare rupte aruncate pe jos, cu cratiti si borcane puse pe mileuri cu vaze cu flori de plastic, cu urme de cesti de cafea pe fiecare document, mic, stramt, pute a scrumiera si mancare invechita pe farfurii si femei nesatisfacute. Una se joaca la calculator, una da mesaje pe mobil, doua vorbesc intre ele despre cum se hranesc sanatos copii, una se uita pe un dosar – m-am uitat la ea, cinci minute si nu a dat pagina…., si una se uita fix la un perete gol, de aproape. Sunt fascinata. Mi se spune acru sa astept. Ma conformez ca mi-e frica de ele… daca-mi da amenda ca respir, ca le-am poluat aerul ala statut cu parfumul meu green, de primavera? Astept vreo 10 minute. Aia care se uita fix la perete, se intoarce brusc, imi smulge factura si banii din mana si-mi repede un bon c-o mazgalitura… si ce sa fac cu asta? intreb eu, incet, sa nu tulbur ceva. Noroc ca m-am ferit la timp. Dupa privire mi-am dat seama ca sunt foarte proasta, ca fac umbra pamantului degeaba, ca nu merit sa exist, ca sunt un gandac scarbos. Am iesit si-am plecat. Daca iau amenda… inseamna ca asa a vrut Dumnezeu.

...... data viitoare filmez.

Imi place din ce in ce mai mult sa traiesc in tara asta."

Am fost sa cuNpar coNpot de la alimentara si pe drum am vazut masina de poNpieri, iNpotmolita in namol. PoNpierii se chinuiau sa scoata masina, dar se pare ca nu aveau succes deloc. M-au rugat sa-i ajut, am lasat borcanul de coNpot si am inceput sa iNpingem toti la masina. INparatul Rosu trecu tocmai atunci pe acolo, si ne dadu si el o mana de ajutor.
Pana la urma am reusit si toti au fost foarte fericiti. De bucurie, am decis sa desfacem borcanul de coNpot sa sarbatorim. INparatul rosu a declarat spre uimirea tuturor ca este iNpotent si ca iNparateasa este foarte suparata din acest motiv, dar ca odata cu iNpaduririle recente si-a gasit o noua preocupare: iNbaierile nocturne. Totusi, intr-o seara s-a iNbatat atat de tare, incat n-a mai stiut sa ajunga la palat. INparatul s-a cam suparat atunci si a propus pentru a doua zi o intrunire cu iNbranceala. Toti au venit iNbracati la patru ace, numai iNparateasa s-a iNpopotonat ca o patachina notorie. In aceeasi zi, cand au plecat la vanatoare, au iNpuscat din greseala gradinarul. Au decis ulterior sa-l iNpaieze si sa-l aseze in gradina. Cand au inceput sa-l iNpinga catre locul ales, s-au iNpiedicat cu totii si au cazut peste el. Faptul ca nu s-a intaNplat nimic, a fost iNbucurator.
PoNpierii ascultau tulburati povestirile iNparatului rosu, cand a iMceput razboiul.


ce aberatii....!!!!

D.B. isi taie banana cu foarfeca..
How are you Click?, Fataa... in fine
Buna! Buna! Noapte buna! Vrei o guma?!
Dana, sa bagam niste suculet! Ia, ce scrie aici: "Cocorul SA NICO Z"

ma bufneste rasul uneori cand imi vin in minte gandurile astea dubioase, legate de oamenii din jurul meu..
un privitor sarcastic si glumet, ce apostrofeaza fetele celor pe langa care trece, mult prea des.
daca m-as gandi la un chip si as zice, iata adevarul sau uite ce privire sasie se iteste din ochii astuia, as fi un judecator poate prea crud?
as citi in stele cazatoare mersul lumii pe jos, prin orasul prafuit, cu tenisii scalciati si cu sireturile atarnand innegrite de mizerie...
as putea citi in stele mai vechi decat lumea noastra ca ne nastem si murim cam la fel de cateva ori pe an, pe secol, pe ora..

ahh, imi vine sa scriu toate aberatiile nespuse prin viu grai, doar ca cineva sa citeasca si sa se mire convulsiv, in timp ce cu degetul aratator al mainii drepte sa se scobeasca cuvios in nas..

scrie, scrie, nu mai sta, ai asteptat prea mult ca tocmai acum sa nu incepi. incepe un lucru ca sa ai ce sfarsi, ca doar asta mai inseamna ceva in vietile noastre...de parca adevarul vietii nu ar fi chiar asta: ca incepem lucruri ca sa avem ce sfarsi, ca d-aia ne nastem ca sa murim, totul find marcat cu "caci" si "ca sa"..
caci lucrurile astea au un scop sau mai bine nu..totul sa fie fara scop, fara sens..cerul sa fie jos, stelele in apa, marea in nori si oamenii deloc, ca ei atunci le-ar pune toate cum au fost....

laughs

today, I put Woody Allen's book "Mere Anarchy" between my legs....just in case...
and suddenly I became aware of the fact that is possible to leave it there and not remember where I put it..

ascultam de dimineata melodia celor de la polarkreis 18, "wir sind allein" si ma gandeam la versurile lor "you look into faces and wait for a sign" si la cum s-au legat toate lucrurile pana acum; ma gandeam la randurile pe care le-am scris atunci pe blog cand m-am intors de la aeroport, randurile despre singuratate, si apoi mai tarziu in seara am auzit pentru prima oara melodia asta la radio si la cat de singura m-am simtit si atunci si acum.....

goluri umplute de apa tulbure, salcie, amestecata cu mal, namol si mormoloci rapizi...sufletul cu golurile lui umplute cu apa de ploaie acida, in care pasul lor e urma de bocanc adanc apasat in pamant...sulfetul meu cu goluri umplute cu apa de izvor sfant din zi de sarbatoare nestiuta, negandita...e inima mea cu goluri umplute cu apa de la robinet maronie cu gust metalic de fier ruginit...sunt eu cu goluri umplute cu apa de cascada ce vine din munti cu varfu-n sus, inalti pana la nori si pana la soare....eu, cea cu goluri in care s-a strans apa din ochii celor ce plang etern cate-un regret....sunt mainile mele cu goluri in care zace apa plata de la pet-uri...e pieptul meu cu goluri in care apa fantanilor adanci si-ntunecate e rece si merge drept la inima in care goluri zac neumplute cu nimic....

Avea urme de pix pe fata si-mi debita baliverne despre tot felul de regi, faraoni, despre croatul Puulach care vroia sa cunoasca o alta viata in tinutul Migrai, tinutul de pe al noualea continent la sud, unde Soarele intra in pamant; despre marele rege Sah'mortu' si sotia sa sterila, Muu'fa, despre Minn'kid, Osahmortuu, Comendu, despre marele preot Antifa de pe muntele sacru Eppu Izaat, despre urliile amagitoare ascunse in faldurile noptii, despre smecherul Atchiuuat cu arcul sau de aur, despre asiaticul Taee'Gucii venit de pe taramul de jos, de sub ape si despre toate fiicele si fii, sclavii unei lumi vechi, demult apuse...Si ma uitam la fata ei, mai mult fascinata de liniile albastre decat de povestile ei, caci in fond, prin gemuletul ghiseului ieseau spre mine vorbe de imputerniciri, delegatii, faxuri, imposibilitatea de a-mi ridica coletul pentru ca adresa de pe aviz nu corespundea cu cea de pe buletin, si astfel legendele se infiripau iute in mintea mea deja iritata de parul ei slinos, de camasa cu dare de toate culorile, de rotunjirea gurii cand imi spunea ca nu-mi pot lua coletul...as fi vrut atunci sa-i indes in gura toate Ar-urile rosii si foile albe pentru recomandate...

totul imi pare dubios, privind lenes la darele lasate pe cer de nu stiu ce...
la fel se intampla si cu lacul, ce nu-l pot cuprinde in lumea mea de dincolo de cele sapte zari.
scaunul intors cu picioarele lui subtiri in sus, s-ar intoarce daca ar putea, daca cei trei nuferi albi crescuti dintr-ansul nu l-ar impiedica. e multa apa in jur, caci podeaua insetata urla dupa mai multa apa, si raul nu are ce face, intra pe fereastra larg deschisa catre cele sapte zari. intra si aduce cu el mult peste si broaste, si pe langa toate astea resturi vegetale, iarba, frunze, crengi, de parca ar incepe indata ora de lucru manual, unde profesoara il va invata sa faca din crengutele sfrijite casute lipile cu clei alb. pe foi mari albe se intinde cerneala neagra, in gauri adanci si blestemate, din care nu pot rasari nuferi, ci mai degraba fantome de lucruri moarte. apa ajunge pana sus, dar parca toti paianjenii si-ar fi strans calabalacul in panzele lor subtiri si s-au carat in alte lumi. nuferii albi trag scaunul in jos, desi ei se afla sus deasupra apei, iar scaunul se ineaca la fiecare inghititura din raul rece, tanar, ametitor. nuferii albi plutesc, ferestrele nu mai au decat sticla sparta, perdele sunt ude si atarna trist in jos, podeaua nu mai exista, iar eu sunt undeva intre podea, apa si tavan. cerul s-a pierdut inghitit de acei nuferi blestemati. scaunul prinde din zbor speranta si o azvarle catre tavan. daca apa va urca suficient de mult, nuferii vor fi zdrobiti...
imping apa cu pleoapele, cu buzele, ca pe un sarut nedorit, mai bine mi-as afunda fata in blestematii aceia de nuferi albi si ochii in picioarele scaunului si as lasa raul sa ma sugrume cu bratele lui reci, neinduratoare. dar eu plutesc fara voia mea, pe spate ca un peste mort cu burta-n sus. dar eu sunt vie, plutesc si ma uit in sus prin gaura din tavan si vad cerul manjit cu dare de nu stiu ce, si poate sus e libertate si nu mai cresc nuferi albi, dar si apa imi face bine, imi uda spatele si umple golurile. goluri umplute cu apa de rau, rece ca gheata, cu sufletul plutind in ochiuri de apa cristalina, invartindu-se in cerc spre adancul adancul pamantului....

"Spring, summer, fall, winter....and spring", Kim Ki-duk

catelul fidel ce alearga pe peronul vechi dupa stapanul ce pleaca departe...
se opreste o clipa, si-si linge botul pufos...trenul inca nu a pornit de-a binelea, se misca lent, in batjocura, in tragere de timp....

...

Titlul proiectului de diploma al lui Dumnezeu s-a numit "Isus"

Sah'mortu' si Muu'fa, cu progenitura lor atinsa de epilepsie si boala vacii nebune, Minn'kid.
Muu'sa, pe linie materna, sora Muu'f-ei.
Sah'mortu' se credea a fi devenit impotent, dar cu timpul s-a dovedit ca lipsa copiilor normali, era vina genetica a Muu'f-ei.
Era nevoie de un mostenitor. Minn'kid n-ar fi putut a-l succede la tron pe puternicul sau tata, Sah'mortu'. Boala ii alungase mintile intr-un ungher rece si intunecat. Cat era ziua de lunga, statea culcat cu fata spre cer, in mirificele gradini de portocali, de palmieri, de banani ale regatului. Seara, servitorii il duceau pe brate in dormitorul sau. Se intampla uneori, in unele nopti, ca Minn'kid sa se trezeasca, sa fie in stare sa mearga de unul singur si sa se mire la tot ce vedea in jur. Erau singurele lui momente de luciditate. Atunci alerga spre dormitorul partintilor sai, pentru a-i privi si pentru a plange boala ce-l macina. Atunci se apuca de scris, cu disperare, papirusuri intregi, pana la epuizare, apoi adormea intins pe dalele de marmura, cu capul pe ceea ce avea sa devina, dupa secole intregi, o opera de necontestat. In tremurul racoros al acestor dimineti, Sah'mortu' citea ceea ce mainile fiului sau au produs, pe timpul noptii. Pagini intregi, ce descriau starile si framantarile mintii bolnave.

va urma....

nu stiu daca sa scriu despre mine, iar. nu stiu daca maine soarele se va afla cuminte pe cer daca glasurile de copii se vor auzi batand mingea pe maidan stiu ca sangele imi curge prin vene si-mi rascoleste trupul si zambesc cand simt viata in inima mea. dar cui sa spun ca vine vara si ca am intinerit cu inca o viata? impletite in sfori groase, cumplit rasucite in carne, ranile-mi cheama sarea marii, ca sufletul sa urle de durerea usturimii...m-am trezit, durerea e placuta, excitanta, daca o poti cuprinde cu trupul, nu doar cu mintea..... what can I feel more?

lenea mare ma patrunde

si n-am unde ma ascunde....

ceaiul negru cu lapte

s-a intins cu repeziciune peste birou

peste genunchii mei

peste hartii

peste viata..

PROSTII!!

nimic nu e serios, iar eu sunt gata sa ma pun in fruntea unei revolutii!

eu, eu, eu.. mereu despre mine...m-am saturat sa scriu pentru ca nu are sens.

cine oare citeste?!



am plecat. in geanta mi-am luat o carte, foi goale si un creion.

am plecat in graba, caci altfel m-as fi putut razgandi.

n-am mai luat nimic, poate doar cateva amintiri. in locul in care merg nu-mi sunt de trebuinta.

ma voi pune pe scris, si voi scrie pana cand intr-o zi moartea ma va opri. pana atunci, in inima mea va curge doar nisip, nisipul alb al oricarei mari.

ahh! doamne, cate tampenii poate produce mintea mea neiubita.

esti o clipa copilul cu carlionti blonzi si rochita cusuta de mainile mamei
esti o clipa numai ochi albastri si zambet moale
o clipa doar strigi "mami!"
apoi glasurile lor te striga "mami!"
intorci capul si vezi in urma copilul blond
in fata nu-i nimic si ramai pe loc
scuturi piersicii in floare
si pasul il bati cu putere de se ridica praful
drumul iti impinge in sus talpa piciorului
nervos ca-l calci

caldura de vata roz pe bat
adieri sculptate din maini prea fine
verdele crud, putin amar
incheietura mainii pocneste intoarsa catre piept
timpul din crema de zahar ars, aluneca incet pe gatul proaspat sarutat
linistea jazz-ului din asternuturi de matase
lumanarile aprinse in culori si catarate pe teancuri de carti roase
te asteptam din varfurile picioarelor de ciocolata cu lapte
sa-mi musti buzele pline de faguri
laptele se scurge dintr-un nor plictisit
ma mangai cu pene de paun si-adorm in gand cu visuri de acadele
departe, o mare din portelan albastru se ciobeste in valuri cu margini albe, marinaresti
se stie ca vara vine din limba moale ce se lipeste de cerul gurii
nu numara orele de inghetata de vanilie, ci asteapta-le sa se topeasca incet in gura fierbinte
.....

asculta

flori de guma
baloane de sapun melancolic
saliva blajina
crize de dragoste
sageti inmuiate in suc de portocale
statui de ganduri
buze de zahar
ochi de bomboane sticloase, ferm colorate

what's life? how's life?
what's all about?
ploua marunt. daca n-ar ploua marunt, ci ar fi o furtuna in toata regula, gandurile ar fi stricte si vesele. dar ploua marunt, ploua frig si vant. oamenii sunt acoperiti. nu vor sa fie uzi si reci. oamenii se feresc de ploaie, pentru ca le aduce aminte de ei.
ma uit pe geam la norii ce fug manati de vant. un oras rece si ud.
privit de sus, timpul pare scurt si putin. privit de jos, el pare lung si nesfarsit. pentru unii aproape de infinit, pentru altii aproape de moarte. ploaia inseamna pustiu, pentru ca alunga. golul lasat de ea, se umple de apa. sa fugim din calea ei, pentru a ne ascunde in apele noastre.
cand si cand, mai tot timpul de fapt, ne comportam ca niste piese ce nu se potrivesc in causul ales. cautam pana innebunim, iar cand totul se clarifica suntem indeajuns de epuizati incat sa nu ne mai putem bucura.

pasarea oglindita in ecranul de sticla
zboara in sensul vazut de ochii mei
si-n sensul vazut de sufletul ei.

observatie

gandul a venit dintr-odata, impins de oamenii ce se imbulzeau la coada.
oamenii nu pot trai unii alaturi de ceilalti.
sunt facuti pentru singuratate.
si totusi, inconstient/involuntar cauta companie. la cozi, la meeting-uri, la sedinte; in aeroport in fata benzii pe care urmeaza sa vina bagajele, poti observa cu usurinta golurile si inghesuielile. la fel si in fata ghiseelor.
sa fie o urma de regret, un imbold?
stam stransi unii intr-altii dintr-un regret.
ne privim un timp, ocolindu-ne ochii, speriati. jocul dureaza un timp, pana cand unul are curajul sa spuna ceva. ne vom mai intalni, printr-un alt aeroport. manati de alte ganduri.

I.G. us

'I drink wine when I feel weak and hot tea when I'm strong'

adevarul e, ca nu conteaza...

Poem 285, 1552-54
The voyage of my life at last has reached,
across a stormy sea, in a fragile boat,
the common port all must pass through, to give
an accounting for every evil and pious deed.
So now I recognize how laden with error
was the affectionate fantasy
that made art an idol and sovereign to me,
like all things men want in spite of their best interests.
What will become of all my thoughts of love,
once gay and foolish, now that I'm nearing two deaths?
I'm certain of one, and the other looms over me.
Neither painting nor sculpture will be able any longer
to calm my soul, now turned toward that divine love
that opened his arms on the cross to take us in.

RAVISHED by all that to the eyes is fair,
Yet hungry for the joys that truly bless,
My soul can find no stair
To mount to heaven, save earth's loveliness.
For from the stars above
Descends a glorious light
That lifts our longing to their highest height
And bears the name of love.
Nor is there aught can move
A gentle heart, or purge or make it wise,
But beauty and the starlight of her eyes.

"I live alone and miserable, trapped as marrow under the bark of the tree. My voice is like a wasp caught in a bag of skin and bones. My teeth shake and rattle like the keys of a musical instrument. My face is a scarecrow. My ears never cease to buzz. In one of them, a spider weaves its web, in the other one, a cricket sings all night long. My rattling catarrh won't let me sleep. This is the state where art has led me, after granting me glory. Poor, old, beaten, I will be reduced to nothing, if death does not come swiftly to my rescue. Pains have quartered me, torn me, broken me and death is the only inn awaiting me."

"the course of my life has finally reached In its fragile boat, over stormy seas The common port where we must account For all our past actions. No painting or sculpture can quiet my soul, Now turned to the Divine Love that opens To embrace me in His arms." "For ten years of sleepless nights, I've been designing a Pieta. The body of our Lord was too heavy with death to be held up by his old Mother. His head...too earthy with matter, too real...so I cut away the Lord's head and shoulders, leaving only his arm as a model for a new one, and carved a new head from the Virgin's shoulder. He backs inward to fuse with his Mother's body, as she bends forward to raise him up. Mother and Son, the Living and the Dead, become One - Death becomes a Resurrection."

de-as fi Scufita Rosie, nu as gasi niciodata drumul catre casuta bunicii, pentru ca Bunica a murit de mult.
de-as fi Alba-Ca-Zapada as fi doar o faptura de basm in care n-ar crede nimeni..

in ceasurile cele mai reci, degetele mele vor sa scrie, pentru ca mainile-mi sunt singurele prietene. prin ele se scurge sangele amestecat cu lacrimi.
mainile-mi s-au oprit pentru a-mi acoperi fata nemangaiata.
doamne, n-as vrea sa numar ceasurile in care am plans cu sufletul sugrumat de neputinta si durere, pentru ca as atinge o vesnicie.
n-as vrea sa numar orele de singuratate pentru ca as atinge capatul lumii.
n-as vrea sa adun ratacirile, pentru ca nu as mai gasi niciodata drumul inapoi catre viata.
un singur gand, o singura sclipire a ochilor albastri, o singura aripa, o singura viata, o singura inima, o singura iubire.
n-as vrea sa numar dezamagirile, pentru ca mi-as insangera buzele.

va fi iarna pana in ziua cand cineva se va opri si-si va deschide inima pentru ceilalti....

Sa stam de vorba.

Imi zambeste.

Ce parere ai?

Locurile sunt divine, trebuie sa recunosc. Nu a existat ceva sa nu-mi placa. Totul.

Da, da stiu. Eu te intrebam ce parere ai despre ei.

Aaaaa! Chiar trebuie sa raspund la intrebarea asta?

Din pacate, da. Trebuie sa intocmim acel raport. Stii tu.

Imi face discret cu ochiul.

Aa. Acel raport... Pai ei sunt..aa..cum sa zic..foarte interesanti.

Pe chipul lui pot citi lehamite sau mai degraba sila profunda. Vrea sa scape repede de subiect

Se scarpina la ceafa si-mi evita ochii.

S-a intamplat ceva?

Aaaa....ma transform..daca incep sa vorbesc despre ei ma voi transforma..intr-o fiara, cumplita..Insa locurile, peisajele, natura cu totul si chiar ceea ce a iesit din mainile lor de-a lungul vremii, sunt de necrezut. Am zis ceva despre ei nu?

Isi freaca palmele una de alta. A inceput sa transpire, se agita intr-una pe scaun.

Vreau sa te linistesti. O sa-mi povestesti despre ei cand o sa poti. Nu acum. Te poti odihni, pana cand te vei simti mai bine, mai relaxat, mai sigur. O sa pun sa-ti fie aduse fructe si apa proaspata de rau.

S-a mai linistit. Pupilele si-au revenit la normal si nu se mai agita pe scaun. Imi cere, totusi, voie sa plece. Il las. Stiu ca a fost o viata epuizanta pentru el....


•Nu există sentiment tragic la români. Cred că dragostea la noi parcurge doar distanţa dintre romanţă şi pat. Avem o psihologie de popor superficial, de popor care poate frige mititei pe orice Golgotă.
•Îmi iubesc ţara atunci când nu mă uit la televizor şi când nu merg pe stradă.
•A aştepta înseamnă a supravieţui cât mai mult, a aluneca spre moarte încet.
•Curajul este, aş zice, o frică în care s-a pus ordine; ceea ce te ajută să te agăţi de partea de frică unde pierderile sunt mai mici.
•Ce las in urma mea: un destin sau o biografie?
•Dragostea e o luptă între două suflete şi între două trupuri în care uneori nu e niciun învingător, alteori nu e niciun învins.
•A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi.
•O iubire pe care esti nevoit sa o pazesti nu reprezinta nimic.
•A muri înseamnă de fapt a te muta într-o stea.
•Pământul e singurul loc în care se poate crea Paradisul.
•Scepticismul este o infirmitate, nu o sursă de vanităţi.
•Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
•Singurătatea nu e o victorie înaintea celorlalţi, ci e de fapt un naufragiu personal.

•Timpul e o fiară care are nesfârşita răbdare de a înghiţi totul.
•Oricât de frumoasă ar fi o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere.
•Cred că aş putea să înşir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune. Aş putea deosebi acum, bănuiesc, cu ochii închişi murele oloage de murele crescute în tufe, foşnetul unui fag de foşnetul unui brad. În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie frânturi de viaţă.
•Tinereţea nu mai e decât o zdreanţă aurie, pe care o târăsc amintirile.
•Din ce în ce mai puţin soare şi din ce în ce mai multă amintire a soarelui…
•Un nebun nu se mai teme de nebunie.
•Nimic nu m-a emoţionat până acum în Mexic ca fluturii proliferaţi pe statui, pe frunţile şi pe piepturile luptătorilor. Ei îmblânzesc măştile care i-au îngrozit pe spanioli.
•Nu există, poate, ceva mai trist decât un om care vrea să fie vesel cu orice preţ.
•Cine a văzut speranţa, nu o mai uită. O caută sub toate cerurile şi printre toţi oamenii. Şi visează că într-o zi o va întâlni din nou, nu ştie unde, poate între ai săi.
•Nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o o dată: în ochii copilului care am fost.
•Una din prejudecăţile lumii noastre este de a pune eticheta, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat.
•Nu s-a zis că adevărul unui om este ceea ce el ascunde?
•Am învăţat să iubesc, ca să fiu iubit.

"Ceilalti lupi m-ar sfasia daca ar sti
ca urletul meu e in realitate un plans."

Proverb

The best thing about a man is his dog.

When the Man waked up he said, "What is Wild Dog doing here?"
And the Woman said,
"His name is not Wild Dog any more but the First Friend, because he will be our friend for always and always and always."

Mark Twain

If you pick up a starving dog and make him prosperous, he will not bite you. This is the principal difference between a dog and a man.

I am called a dog because I fawn on those who give me anything, I yelp at those who refuse, and I set my teeth on rascals.

A skeptic world you face with steady gaze;
High in young pride you hold your noble head;
Gayly you meet the rush of roaring days.
(Must you eat that puppy biscuit in the bed?)
Lancelike your courage, gleaming swift and strong,
Yours the white rapture of a winged soul,
Yours is a spirit like a May-day song.
(God help you, if you break the goldfish bowl!)

Dogs love their friends and bite their enemies, quite unlike people, who are incapable of pure love and always have to mix love and hate in their object relations.

We rather preffer to change than to promote what we have..

Women are strange.

Men are simple.

And men are caught on this strange island where everything is so confusing...

Somewhere over the rainbow
Way up high,
There's a land that I heard of
Once in a lullaby.
Somewhere over the rainbow
Skies are blue,
And the dreams that you dare to dream
Really do come true.
Someday I'll wish upon a star
And wake up where the clouds are far
Behind me.
Where troubles melt like lemon drops
Away above the chimney tops
That's where you'll find me.
Somewhere over the rainbow
Bluebirds fly.
Birds fly over the rainbow.
Why then, oh why can't I?
If happy little bluebirds fly
Beyond the rainbow
Why, oh why can't I?

009 ianu

Viata trece prea repede si moartea niciodata....

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire