I.G. us

'I drink wine when I feel weak and hot tea when I'm strong'

adevarul e, ca nu conteaza...

Poem 285, 1552-54
The voyage of my life at last has reached,
across a stormy sea, in a fragile boat,
the common port all must pass through, to give
an accounting for every evil and pious deed.
So now I recognize how laden with error
was the affectionate fantasy
that made art an idol and sovereign to me,
like all things men want in spite of their best interests.
What will become of all my thoughts of love,
once gay and foolish, now that I'm nearing two deaths?
I'm certain of one, and the other looms over me.
Neither painting nor sculpture will be able any longer
to calm my soul, now turned toward that divine love
that opened his arms on the cross to take us in.

RAVISHED by all that to the eyes is fair,
Yet hungry for the joys that truly bless,
My soul can find no stair
To mount to heaven, save earth's loveliness.
For from the stars above
Descends a glorious light
That lifts our longing to their highest height
And bears the name of love.
Nor is there aught can move
A gentle heart, or purge or make it wise,
But beauty and the starlight of her eyes.

"I live alone and miserable, trapped as marrow under the bark of the tree. My voice is like a wasp caught in a bag of skin and bones. My teeth shake and rattle like the keys of a musical instrument. My face is a scarecrow. My ears never cease to buzz. In one of them, a spider weaves its web, in the other one, a cricket sings all night long. My rattling catarrh won't let me sleep. This is the state where art has led me, after granting me glory. Poor, old, beaten, I will be reduced to nothing, if death does not come swiftly to my rescue. Pains have quartered me, torn me, broken me and death is the only inn awaiting me."

"the course of my life has finally reached In its fragile boat, over stormy seas The common port where we must account For all our past actions. No painting or sculpture can quiet my soul, Now turned to the Divine Love that opens To embrace me in His arms." "For ten years of sleepless nights, I've been designing a Pieta. The body of our Lord was too heavy with death to be held up by his old Mother. His head...too earthy with matter, too real...so I cut away the Lord's head and shoulders, leaving only his arm as a model for a new one, and carved a new head from the Virgin's shoulder. He backs inward to fuse with his Mother's body, as she bends forward to raise him up. Mother and Son, the Living and the Dead, become One - Death becomes a Resurrection."

de-as fi Scufita Rosie, nu as gasi niciodata drumul catre casuta bunicii, pentru ca Bunica a murit de mult.
de-as fi Alba-Ca-Zapada as fi doar o faptura de basm in care n-ar crede nimeni..

in ceasurile cele mai reci, degetele mele vor sa scrie, pentru ca mainile-mi sunt singurele prietene. prin ele se scurge sangele amestecat cu lacrimi.
mainile-mi s-au oprit pentru a-mi acoperi fata nemangaiata.
doamne, n-as vrea sa numar ceasurile in care am plans cu sufletul sugrumat de neputinta si durere, pentru ca as atinge o vesnicie.
n-as vrea sa numar orele de singuratate pentru ca as atinge capatul lumii.
n-as vrea sa adun ratacirile, pentru ca nu as mai gasi niciodata drumul inapoi catre viata.
un singur gand, o singura sclipire a ochilor albastri, o singura aripa, o singura viata, o singura inima, o singura iubire.
n-as vrea sa numar dezamagirile, pentru ca mi-as insangera buzele.

va fi iarna pana in ziua cand cineva se va opri si-si va deschide inima pentru ceilalti....

Sa stam de vorba.

Imi zambeste.

Ce parere ai?

Locurile sunt divine, trebuie sa recunosc. Nu a existat ceva sa nu-mi placa. Totul.

Da, da stiu. Eu te intrebam ce parere ai despre ei.

Aaaaa! Chiar trebuie sa raspund la intrebarea asta?

Din pacate, da. Trebuie sa intocmim acel raport. Stii tu.

Imi face discret cu ochiul.

Aa. Acel raport... Pai ei sunt..aa..cum sa zic..foarte interesanti.

Pe chipul lui pot citi lehamite sau mai degraba sila profunda. Vrea sa scape repede de subiect

Se scarpina la ceafa si-mi evita ochii.

S-a intamplat ceva?

Aaaa....ma transform..daca incep sa vorbesc despre ei ma voi transforma..intr-o fiara, cumplita..Insa locurile, peisajele, natura cu totul si chiar ceea ce a iesit din mainile lor de-a lungul vremii, sunt de necrezut. Am zis ceva despre ei nu?

Isi freaca palmele una de alta. A inceput sa transpire, se agita intr-una pe scaun.

Vreau sa te linistesti. O sa-mi povestesti despre ei cand o sa poti. Nu acum. Te poti odihni, pana cand te vei simti mai bine, mai relaxat, mai sigur. O sa pun sa-ti fie aduse fructe si apa proaspata de rau.

S-a mai linistit. Pupilele si-au revenit la normal si nu se mai agita pe scaun. Imi cere, totusi, voie sa plece. Il las. Stiu ca a fost o viata epuizanta pentru el....


•Nu există sentiment tragic la români. Cred că dragostea la noi parcurge doar distanţa dintre romanţă şi pat. Avem o psihologie de popor superficial, de popor care poate frige mititei pe orice Golgotă.
•Îmi iubesc ţara atunci când nu mă uit la televizor şi când nu merg pe stradă.
•A aştepta înseamnă a supravieţui cât mai mult, a aluneca spre moarte încet.
•Curajul este, aş zice, o frică în care s-a pus ordine; ceea ce te ajută să te agăţi de partea de frică unde pierderile sunt mai mici.
•Ce las in urma mea: un destin sau o biografie?
•Dragostea e o luptă între două suflete şi între două trupuri în care uneori nu e niciun învingător, alteori nu e niciun învins.
•A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi.
•O iubire pe care esti nevoit sa o pazesti nu reprezinta nimic.
•A muri înseamnă de fapt a te muta într-o stea.
•Pământul e singurul loc în care se poate crea Paradisul.
•Scepticismul este o infirmitate, nu o sursă de vanităţi.
•Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
•Singurătatea nu e o victorie înaintea celorlalţi, ci e de fapt un naufragiu personal.

•Timpul e o fiară care are nesfârşita răbdare de a înghiţi totul.
•Oricât de frumoasă ar fi o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere.
•Cred că aş putea să înşir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune. Aş putea deosebi acum, bănuiesc, cu ochii închişi murele oloage de murele crescute în tufe, foşnetul unui fag de foşnetul unui brad. În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie frânturi de viaţă.
•Tinereţea nu mai e decât o zdreanţă aurie, pe care o târăsc amintirile.
•Din ce în ce mai puţin soare şi din ce în ce mai multă amintire a soarelui…
•Un nebun nu se mai teme de nebunie.
•Nimic nu m-a emoţionat până acum în Mexic ca fluturii proliferaţi pe statui, pe frunţile şi pe piepturile luptătorilor. Ei îmblânzesc măştile care i-au îngrozit pe spanioli.
•Nu există, poate, ceva mai trist decât un om care vrea să fie vesel cu orice preţ.
•Cine a văzut speranţa, nu o mai uită. O caută sub toate cerurile şi printre toţi oamenii. Şi visează că într-o zi o va întâlni din nou, nu ştie unde, poate între ai săi.
•Nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o o dată: în ochii copilului care am fost.
•Una din prejudecăţile lumii noastre este de a pune eticheta, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat.
•Nu s-a zis că adevărul unui om este ceea ce el ascunde?
•Am învăţat să iubesc, ca să fiu iubit.

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire