sangele voinicului

gurita-din floare-apare

moco bafoco

de ce-ai plecat din viata mea
si m-ai lasat la nimenea?

das

simt de parca toata ziua as fi tinut pe umeri norii, si ploaia din ei mi-ar tropait pe genunchi.
acum ca am baut sangria si am terminat sticla, a apus si soarele ce l-am tinut in brate toata ziua.
mi-e somn. ma duc sa dorm printre stele si ganduri. da-r-ar (nu sunt sigura ca se scrie asa) luna de pe cer sa visez copii si mingii colorate si vata de zahar roz cu gust de capsuni si dragoste.
din toate, doar noaptea mi-a ramas fidela si eterna sfatuitoare. imi pot aseza capul pe umarul ei, cand oamenii imi fac rau, prea mult rau...

omul de toate zilele se percepe sincer si creativ...nu scriu eu acum, ci altcineva din interiorul meu..nu ma lasa sa mai cuget la ce as putea spune, la ce ar fi rau sau bun..
vorbind despre acest altcineva din mine, imi poate dauna. nu te furisa in spatele iepurelui, incercand sa-l prinzi sau sa-l arati altora. se va speria, iar tu il vei pierde.
vei fugi din mine si te vei ascunde intr-o vizuina din pamant daca te voi dezvalui lumii?
te vei speria de mine ca de o naluca, tu cel scufundat in ganduri?

stii bine ca, voi fi mereu aici sau cel putin atat timp cat imi vei permite.

si la ora asta, iepurii tin evidenta avioanelor de pe aeroport, iar de cand am izbit cu sorescu de pamant tot praful ala de litere mi-a intrat pe nas, drept in creier.
offf batuta esti in cap. chiar n-ai nimic in cartoful ala? poate macar niste amidon?

in fata portii sedea o piatra mare, pe care Mihai scrisese Fane, cu vopsea verde. Ne astepta mereu pe acea piatra, cand stia ca venim. Ii era drag de noi. Semana cu Eminescu. Eu eram mica de tot, iar el avea vreo 24 de ani, dar nu l-am uitat nici azi, cand brusc mi-am adus aminte de el.
Intr-o seara a venit injunghiat acasa, iar noi l-am dus la spital la Campulung. Atunci a scapat.
Mereu se imbata si cadea pe scarile reci ale pivnitei.
Era fericit cand veneam noi.
Intr-o zi s-a spanzurat. "Mai bine du-te mah si te spanzura. N-ai nici un dumnezeu!"
Mihai a murit tanar. Semana cu Eminescu, dar cu trasaturi mai fine. Imi aduc aminte bine de chipul lui, mai mult din poza de pe cruce, decat din viata.
Mama Nicoleta l-a plans mult. Asa cum era, era "baietul ei". Si noi l-am plans.
Ani de-a randul piatra a ramas goala. La urma, ne astepta Nea Sandru pe ea, batran ca ceasurile pe care le repara in camaruta lui din curte.

...

oamenii sunt doar niste erori ale universului sau daca vreti, sunt greselile lui Dumnezeu.
Cand Dumnezeu greseste, un om se naste...

sunt obosita de parca as fi tinut pe umeri intregul cer toata ziua, si soarele mi-ar fi apasat coastele.

"M-a surprins faptul ca era foarte frumusel si curat si inteligent cu toate ca are un retard. Stie toate cuvintele, da-i e greu sa pronunte.are 23 de ani, e seropozitiv de cand era mic de la casa copilului. Acolo s-a imbolnavit ca “facea experiente pe noi, se juca aia cu siringile pe noi”. Pe parinti zice ca nu-i cunoaste si nici nu-i trebe. “mama e d-asta.. futi…cioasa sau cum se numeste doamna? Si ta-su Criminalist… a taiat pe unu cu sabia in doua … la casa aia frumoasa ..unde canta jocuri – Roxana ii zice, din Bolintin (probabil o discoteca) Nu stie exact. Ta-su a facut puscarie grea 15 ani. S-a dus mereu la el sa-i duca pachet, ce-a putut si el, o paine, un pachet de tigari, da cand a iesit ia zis PA si nu-l intereseaza de el. Acu e mare om, are si o ferma. Dupa 18 ani l-au dat afara de la casa copilului. Acu sta cu inca 19 “frati” intr-un fost camin de nefamilisti din Alexandria, dar primaria a vandut caminul unui italian sa-si faca firma si pe ei ii da afara. Are si un copil de 11 luni – Georgica, pe care-l iubeste mult. Sta numa cu el de mana. Nu vrea in ruptul capului sa-l dea la casa de copii sa treaca prin ce-a trecut el, ca de-atunci s-a imbolnavit la cap si cand ii vin “ciumbalalele…” numa el stie… De-atunci are si epilepsie ca faceau “avionu” cu el – adica noaptea in timp ce dormea il lua din pat si-l arunca in cap. Oricum el e bine, altii au ramas paralizati sau au murit. Asta pentru ca s-a apucat sa spuna ca furau ingrijitorii mancarea. Cand s-a dus “opiceu” la ei acasa, zici ca aveau magazin - dulap cu malai, dulap cu faina, dulap cu conserve… N-au murit de foame nici ei, zilnic le dadea paine inmuiata. De-atunci n-a mai zis nimic de nimeni si daca erai cuminte, o data la 2-3 zile mergeau la camera de colt. Erau acolo bastoane de toate felurile: umplute cu nisip, metal, apa, pietre. Primea 2 bani de fier cu Mihai Viteazu sa puna la ochi si-ti alegeai singur bastonul pentru bataie. Asta era tratamentul preventiv. Se mai rupeau maini, picioare…. Da' dadeai declaratie ca ai cazut pe scari si gata…oricum, nu murea nimeni. Pe mama lui Georgica n-o prea lasa sa stea cu copilul ca ii e frica ca ea ii zice mereu – Murireai…ea e de la niste tigani d-aia rai. A fost operat de 14 ori la picior, mi-a aratat ca acum i s-a umflat si genunchiul da' nu mai vrea nimeni sa-l opereze si nu mai poate sa merga ca-i piciorul plin cu puroi. I-au Cerut 4000 lei sa-l opereze… I-am dat o bomboana. A zis ca n-are voie dulce de la tratament. El nu mai are tot ficatul ca … de la virus… stiti! A trebuit sa ia din el. Nu poate sa manance orice. Si-a avut si “coada” asa cat o oala de infectie era. La fund. (hemoroizi) Ce-o sa faca acu? Cu Georgica e mai greu ca daca era singur nu era o problema… ca “drum e destul … si e public!!!!!!” – adica vrea sa spuna ca e al lui. Nu se sperie. Sa aiba un loc al lui, pune 4 scanduri si face gradina si nu-i trebe nimic. Dar de unde sa faca asa ceva, ca in cap nu poate sa dea si nici la furat nu se duce. L-au mai trimis prin fundatie sa ceara bani… da cine sa-i dea… nu vrea nimeni si-l mai iau si la fuga…. Si de la fundatie nu-l mai ajuta, si cand le aduce banii e bine da' lui nu-i da. Ii stie el p-astia “ca pe punga cu malai”. A fost la televizor, l-au dat pe toate posturile, dar bani… de unde. Si la Mihaela Radulescu a fost. Cineva de-acolo a spus ca n-o sa obtina nici un ban si cel mai bine ar fi sa faca o cheta intre ei sa-i dea ceva, da' n-a vrut Raduleasca…A fost si la … nu mai tin minte cum dracu i-a zis, un manelist. I-a zis ala ca-i da el bani, sa stea linistit. El asteapta, da' nu stie cat mai dureaza pana-i da, ca daca moare pana atunci? Ia promis ca-i da banii in 1798 toamna…si el asteapta. E ziua lui pe 29 mai. Daca face rost de bani cumpara suc la fratii lui si ceva lu Georgica, care acu a invatat sa mearga. Si rade, cu gura pana la urechi. Nu-ti imaginezi cum rade. E asa de fericit…E pensionat definitiv pe caz de boala. Mai munceste prin sat pe la femei. Curata grajdul si primeste de mancare….I-am dat sa-si serbeze ziua cu “fratii”. 3 milioane o sa-i faca 5 minute fericite din cele 5 miliarde nefericite…"

"e-atata liniste in jur de-mi pare ca aud"....... sunetul oaselor rupte. inima asta din lana albastra-pufoasa, va sta mereu aplecata in acul ei catre pamant.
"e-atata liniste in jur de-mi pare ca aud".....cum mi se desface parul in suvite grele, castanii, pe umerii bolnavi de praf. de cand n-ai mai stat tu cu chipul sprijinit de umerii mei, un praf gros s-a asternut, si paienjeni asteapta cuminti sa-si teasa panza.
"e-atata liniste in jur de-mi pare ca aud"....somnul florii ce se desface in vis.

ca daca sunt a ta, te poci juca poker de acum incolo.....

oamenii sunt facuti din sunete, din zgomote. oamenii sunt niste aberatii sonore ale universului. uneori vibreaza, e adevarat ca fiecare in mod diferit fata de celalalt. daca omori un om din el vor iesi toate notele muzicale din timpul vietii si vor fi asimilate de aer.
am dat cu marin sorescu de pamant si din el au iesit numai litere. ca saracu doar atat a mai ramas din el, literele si hartia; o hartie dintr-un copac reciclat; ca si cum ai zice, am dat cu el de pamant de i-au sarit tandarile si s-a mai ridicat si un nor de praf, care m-a facut sa tusesc.

Oamenii sunt o aberatie sonora a universului.... Das

citesc si trag din-trun pahar de vin cu sifon, ascult ceva placut, ce ma pune pe ganduri;
in buricele ochilor simti gropite de lacrimi
apoi am iesit pe balcon si am cochetat prin plasa geamului cu prikoke, care s-a tot gudurat cand m-a vazut; am cochetat cun florile de la geam si cu vinul din pahar si m-am uitat la fulgerele ce brazdau cerul....

un om era pe moarte....si dupa un timp s-a dat jos. A zis că nu va mai muri niciodată. Că este hotărât ca lucrurile să rămână aşa cum au fost şi până atunci.
Un om era pe moarte..... şi dintr-odată totul s-a limpezit în mintea sa şi picioarele şi-au recăpătat stăpânul şi mâinile au putut să se bălăbăne în voie pe lângă corp.
Moartea era aproape, dar...totul a fost foarte clar în acel moment pentru omul cu mâna întinsă spre moarte. Şi-a retras-o repede, repede de tot, ca să nu-l prindă tocmai atunci, când se hotărâse. S-a ridicat ferm şi a alungat cu mâna din mintea sa moartea ce tocmai se cuibărise.

Un om era pe moarte.....si după un timp a decis că nu era vremea lui să moară, a decis că ar fi fost prea multe lucruri rămase pe care le-ar fi plâns, că din cauza sa s-ar fi putut ca anul acela să plouă mai mult decât era necesar.
A decis că mai erau multe lucruri de terminat pe acest pământ şi că nu putea să-şi lase iubirea aici să se usuce ca o plantă fără apă şi lumină.
Un om ajunsese la capătul drumului şi atunci şi-a amintit că în calea sa a fost o răscruce şi că trebuie neapărat să se întoarcă la ea....Trebuie să vadă ce mai este de văzut în lume.
Omul care mai avea puţin şi în el se risipea inconştienţa eternă, a rupt cu mâinile sale ce-l lega de acea moarte a lui. Acea moarte a lui din acel pat alb şi curat ca pentru primirea unui suflet, acele aşternuturi ce ar fi trebuit să-i acopere într-un ceas faţa şi corpul, tot ce era pregătit pentru ca el să se piardă pe veci, să nu mai rămână nimic din tot ce a fost din acel om care era pe moarte....

Moartea aproape îl învăluise când el şi-a adus aminte că demult nu mai fusese învăluit de dragostea din mâinile unei femei frumoase şi calde, că nu văzuse încă un copil născându-se, că nu vorbise cu toţi cei pe care îi cunoştea......că avusese încă viaţa în mâinile sale.
Aşa că s-a decis că era momentul potrivit pentru a renunţa la moarte...


Toţi ar trebui să renunţăm cândva la moarte, s-o lăsăm cu ea însăşi şi să ne vedem de drumul vieţii noastre.....să luăm aşadar exemplul omului care era pe moarte şi care după un timp s-a dat jos.

puful norilor de spumă sărată
valuri sărate cu gulerele lor de spumă
Cioburi de gânduri stau risipite pe podeaua minţii
În ziua aceea oamenii nu au mai visat
panglici molatece de mătasea cerului
ultimele fâşii rămase din mătasea verii.
Nici gândurile nu-ţi mai zboară ca altădată. Stau aşezate, ca rândunele pe firele de telegraf şi se admiră în oglinda cerului
jocurile verii ce atârnă liniştită de bolta cerului, ca o zdreanţă veche
gene plecate de greutatea dragostei
ca o mână peste ochi obosiţi
lume fermecătoare şi somnoroasă
frunţile primesc sfioase sărutul somnului
acea boltă a sprâncenelor
teii ard cu văpăi uriaşe de parfum
coridoarele timpului
pândea degetele soarelui odihnindu-se liniştite pe lume.
boabele ca buricele degetelor
toarce mereu acelaşi fir de mătase, din care, păianjenii şi-ar ţese eterna pânză.
Azi-noapte ai visat că luna era iubita ta, că o strângeai în braţe cu atâta pasiune încât în mâinile tale au rămas numai stele.
Soarele somnoros, se freacă la ochi cu degete de amurg
Un om îşi căuta copilăria în pod, printre ani şi cufere grele
Noapte bună!” îţi urează căscând somnoros.
picioarele uitându-se mereu mirate la focul din cămin
Ai pierdut din ochi norul tau. Îţi continui drumul ridicând din umeri. Oricum, ştiai că astăzi nu o să plouă
Pe atunci nu ştiai ce înseamnă dragostea
cerul si marea au coborât, lăţindu-se pe foaia albă de hârtie
Întotdeauna râde cu tine şi e foarte fericit când atingeţi împreună cerul cu palmele tale.
Acum doi bătrâni, unul cu suflet de vânt şi lemn, altul cu suflet de copil în leagănul verii
Crudă ca prima dragoste
A mai trecut o vară cu pecetea tovărăşiei unui căţeluş negru, cârlionţat.
o cioară antipatică prin croncănitul ei şi noaptea cu buline strălucitoare de stele
O lacrimă topită în praful timpului
O fotografie înrămată cu sufletul tău.
patul în care visele stau ca jucării de pluş aşezate în dezordinea pe care o iubeşti
totul are un parfum de ruine.
Putrezirea cu miros rece. Dor de trecut
Şi sufletul meu este acum cu mine gustând din trup….
Copilãria- a fost odatã un tãrâm cu arome şi flori stranii, cu gânduri şi sentimente pline de basm.
A venit toamna în nori…..
Nu ne oprim deloc în drumul nostru sã privim, sã ne bucurãm
„E bine la tine” îţi şopteşte la ureche
Te-am primit soare…in palmele mele facute caus ca pt a bea apa unei fantani si ti-am simtit obrazul cald de lumina cum se alinta.
Oare palmele mele pot fi un cer pt tine? Si atunci te-ai cuibari mereu printre norii pufosi ai pernitelor din palme?
E vremea strugurilor si a caderilor in toropeala
Fir-ar al naibii, ma doare rau linia rosie a toamnei
pentru ca m-a ajuns delirul inspiratiei si il directionez cuminte catre nebunia degetului.
E frig, e toamna si in lume a ramas doar mirosul carnii tocate, de sange inchegat, mirosul sufletelor noastre pe timpul iernii.
cand il cuprinzi cu palmele il musti, cu spaima mortii in gustul ce se prelinge pe gatul insetat de dragoste.

Ce vroiam să spun? În ultimul timp tot vreau să spun ceva, dar uit. Uit repede ideile, iar gândurile, s-au pierdut şi ele în jocul verii. Ah, vezi tot uit, până şi realitatea asta care mă inconjoară am lăsat-o în urmă. Ce mi-a mai rămas în minte este timpul în care fluturi de-o zi se năşteau în această perioadă.
Astăzi, însă şi ei au încetat sa se mai nască, aşa dintr-odată, parcă s-ar fi gândit îndelung la acest lucru incert şi apoi a venit decizia, de nestrămutat. Acum zboara aceiaşi, neîndoios foarte bătrâni, aproape decrepiţi, fără nici un simţ rămas, doar cel al logicii de a zbura. Praful a uitat şi el să se mai strângă pe aripile lor, acestea devenind străvezii şi fără sens. Doar nişte mumii de fluturi au mai rămas din gloria de odată.
Ce este nou în aceste vremuri calde este sufletul. El, spre deosebire de fluturii ăştia vechi, se naşte mereu dintr-un cocon, oripilând pe unii, minunându-i pe alţii. El nu este un fluture obişnuit. N-are nevoie de praf pe aripi – combustibil pentru zbor. Dar ce spun eu aici? N-are, şmecheru’ nevoie nici de aripi. Pluteşte pe spate flegmatic. Lui ce-i pasă? Îi sfătuieşte pe fluturii bătrâni să se duca sa mai moară si ei: “Mergeţi de muriţi mă, nu mai pierdeţi timpul de pomană!”
Ei, şi sufletul ăsta s-a cam obrăznicit de la un timp (de când cu vara asta nouă). De gândurile (le-a scrijelit plictisit, rapid, fără un review) mele nici că se mai sinchiseşte, iar de mine nici nu vrea să audă. Pleacă în momentul in care vreau să-l iau la întrebări. De altfel aşa se explică haosul din interiorul meu. Aş putea să dau vina pe vara asta nemaiîntâlnită sau pe fluturii bătrâni.

Când il vad ca pleaca, fac o încercare să-mi aduc aminte totuşi ce vroiam să spun.
Îmi venise la un moment dat totul în minte clar, pregătit, planificat, apoi nu ştiu ce s-a întâmplat – aici a fost greseala mea – cu fluturii aştia mumii, care-şi pierd vremea degeaba niciodata nu poti fi sigur, şi zbâşti sufletul, bucuros nevoie mare că a scapat de mine. Adică, care va să zică el atâta aştepta, să-mi aduc eu aminte de nătărăii ăştia de fluturi, ca sa poata pleca liniştit. Te pomenesti, fluturii or fi “butonul lui de zbâşti”, cum i-am denumit eu mai târziu, când mi-am dat seama ce se întampla.
Am încercat să-l ademenesc cu dulceţuri, dar el, nu şi nu, şi a tot ţinut-o asa un sfert de ceas, după care am schimbat tactica şi i-am propus să devenim prieteni la cataramă, să strabatem timpul împreună: “gata, zic, am terminat cu realitatea asta bezmetică, vreau să devin o nebună ca tine, nu-mi pasa ce va zice lumea. Vreau să fac si eu zbâşti ori de câte ori cineva şi-aduce aminte de nenorociţii ăia de fluturi mumii”. Parcă văd o picatură de înduplecare în ochii lui, stătea în cumpănă, îl vedeam cat de nehotarat era, se uita când în sus, cand în jos, cand la dreapta, cand la stanga, de parca măsura ceva; îşi închipuia poate că vorbele mele sunt nişte forme geometrice ce musai trebuia etichetate cu numărul corespunzator de centimentrii.
Tot stând asa sa se gândească la propunerea mea, parca-l ispitea ceva, nu stiu ce, era un lucru in gandul lui, nu chiar asa strain de mine; am profitat de ocazie şi m-am bagat in vorba, l-am întrebat aşa intr-o doară ce-i cu fluturii ăştia mai mult morti decat vii, de ce sunt asa de importanti pentru el.
Nici el nu ştia prea bine despre ce era vorba, poate ca totul era in legatura cu teii care anul asta au luat-o razna (nu ca anul acesta ar fi cu ce va mai special ca alti ani în care teii oricum o iau razna). A emis mai multe ipoteze, apoi a tacut vadit preocupat de noua problema; se asezase langa mine cu capul sprijinit in causul palmei.
Dintr-odata au aparut fluturii ăia şi a plecat, fără o vorbă, după ei. M-a uitat mi-am zis, ce pacat, parca relaţia noastra incepuse sa mearga într-un sens bun. Când s-a întors, mai tarziu, mi-a explicat de ce plecare asa brusc, fara un cuvant, vroia sa priceapă si el ce-i cu fluturii mumii. N-a putut afla nimic, de-abia mai încolo după ce-şi racise gura intr-una, şi-a dat seama că fluturii erau muţi şi surzi.
Pentru prima oara am observat la el o unda de regret; stia ca m-a lasat acolo sa astept, nici eu nu ştiu ce, poate timpul din urma.
Am inceput sa discutam si asta ne-a ajutat foarte mult sa intelegem ca putem fi prieteni.
Felul în care vorbele curgeau dintr-o directie in alta ne aducea aceasta calificare înaltă.
Apoi am tacut si ne-am privit o vreme. Ceva se intamplase, poate acel lucru minunat, dorit de toti, ce a reusit pana la urma sa-i adoarma pe veci pe fluturii chinuiti de viaţă.

A acceptat propunerea mea printr-o ridicare a colturilor gurii. A fost ziua în care eu m-am împacat cu sufletul meu…..

careva sa ma traga de mustati, zise motanul negru suspinand greu
careva sa ma scoata din mizeria asta de canal, caci mi-e frig si m-am zburlit tot de frica si de indigestie
poate daca miaun mai tare
o sa ma auda careva si o sa vina intr-un suflet sa ma traga de coada sau de mustati
si sper sa nu fie la caterinca in coada mea
dar daca o sa oftic pe cineva cu mieunatul meu, si o sa arunce o galeata cu apa sau mai stiu eu ce ca sa ma calmeze?
fratilor nu sunt in calduri, vreau doar sa ma scoata cineva din canalul asta fara dumnezeu
ce aberatii domne, ii pot trece unei matze prin capsorul pufos
aberatii mieunate - se aud voci si pasi
motanul miauna mai tare, incearca sa se salveze si nu observa ca se afla pe liniile de tren
este orb saracul
cineva va rog sa-l ajute, eu nu pot caci scriu aberatiile astea la calculator
se aude suieratul trenului, e departe inca, motanul nu se gandeste la nimic
el crede ca este intr-un canal si isi inchipuie cat de fericiti trebe sa fie cei de la suprafata
haideti va rog, chiar nu ma aude nimeni?
pamantul tremura, se apropie trenul, motanul crede ca este vorba de vreun tramvai sau ceva
pentru el este mereu noapte, dar nu stie cum a ajuns totusi aici, ca pana acuma s-a descurcat de minune
mii de draci, poate ar trebui sa ma las la pamant gandi motanul dintr-o data
nu se opri din mieunat, sunetul ingrozitor de metalic al trenului creste, creste
o pala de vant se porneste de nicaieri, ridicand in aer praf si frunze si resturi
mieunatul n-a incetat, dar nu poate acoperi vuietul trenului
motanul se lasa la pamant, instinctiv
miauna deznadajduit, in continuare
vuietul a ajuns si apasa cu putere pamantul
tunete, vant si praf si un vacarm ingrozitor, asurzeste motanul orb
se simte tras de mustati, dar nu-si ridica trupul negru, ramane acolo caci stie ca nu sunt maini de om
nu mai stie ce-i cu el
nici nu-si da seama cand s-a facut liniste
pasi si voci si o mana calda il ridica de la pamant; e plin de praf si de frunze si tremura ca varga
nu indrazneste sa faca nimic, sta incordat cu urechile lasate pe spate
doi ochi curati de copil il privesc, ochii ii dau incredere
primeste curajos mangaierea copilului si se mai destinde
miauna recunoscator

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire