eu am scris?

Ce vroiam să spun? În ultimul timp tot vreau să spun ceva, dar uit. Uit repede ideile, iar gândurile, s-au pierdut şi ele în jocul verii. Ah, vezi tot uit, până şi realitatea asta care mă inconjoară am lăsat-o în urmă. Ce mi-a mai rămas în minte este timpul în care fluturi de-o zi se năşteau în această perioadă.
Astăzi, însă şi ei au încetat sa se mai nască, aşa dintr-odată, parcă s-ar fi gândit îndelung la acest lucru incert şi apoi a venit decizia, de nestrămutat. Acum zboara aceiaşi, neîndoios foarte bătrâni, aproape decrepiţi, fără nici un simţ rămas, doar cel al logicii de a zbura. Praful a uitat şi el să se mai strângă pe aripile lor, acestea devenind străvezii şi fără sens. Doar nişte mumii de fluturi au mai rămas din gloria de odată.
Ce este nou în aceste vremuri calde este sufletul. El, spre deosebire de fluturii ăştia vechi, se naşte mereu dintr-un cocon, oripilând pe unii, minunându-i pe alţii. El nu este un fluture obişnuit. N-are nevoie de praf pe aripi – combustibil pentru zbor. Dar ce spun eu aici? N-are, şmecheru’ nevoie nici de aripi. Pluteşte pe spate flegmatic. Lui ce-i pasă? Îi sfătuieşte pe fluturii bătrâni să se duca sa mai moară si ei: “Mergeţi de muriţi mă, nu mai pierdeţi timpul de pomană!”
Ei, şi sufletul ăsta s-a cam obrăznicit de la un timp (de când cu vara asta nouă). De gândurile (le-a scrijelit plictisit, rapid, fără un review) mele nici că se mai sinchiseşte, iar de mine nici nu vrea să audă. Pleacă în momentul in care vreau să-l iau la întrebări. De altfel aşa se explică haosul din interiorul meu. Aş putea să dau vina pe vara asta nemaiîntâlnită sau pe fluturii bătrâni.

Când il vad ca pleaca, fac o încercare să-mi aduc aminte totuşi ce vroiam să spun.
Îmi venise la un moment dat totul în minte clar, pregătit, planificat, apoi nu ştiu ce s-a întâmplat – aici a fost greseala mea – cu fluturii aştia mumii, care-şi pierd vremea degeaba niciodata nu poti fi sigur, şi zbâşti sufletul, bucuros nevoie mare că a scapat de mine. Adică, care va să zică el atâta aştepta, să-mi aduc eu aminte de nătărăii ăştia de fluturi, ca sa poata pleca liniştit. Te pomenesti, fluturii or fi “butonul lui de zbâşti”, cum i-am denumit eu mai târziu, când mi-am dat seama ce se întampla.
Am încercat să-l ademenesc cu dulceţuri, dar el, nu şi nu, şi a tot ţinut-o asa un sfert de ceas, după care am schimbat tactica şi i-am propus să devenim prieteni la cataramă, să strabatem timpul împreună: “gata, zic, am terminat cu realitatea asta bezmetică, vreau să devin o nebună ca tine, nu-mi pasa ce va zice lumea. Vreau să fac si eu zbâşti ori de câte ori cineva şi-aduce aminte de nenorociţii ăia de fluturi mumii”. Parcă văd o picatură de înduplecare în ochii lui, stătea în cumpănă, îl vedeam cat de nehotarat era, se uita când în sus, cand în jos, cand la dreapta, cand la stanga, de parca măsura ceva; îşi închipuia poate că vorbele mele sunt nişte forme geometrice ce musai trebuia etichetate cu numărul corespunzator de centimentrii.
Tot stând asa sa se gândească la propunerea mea, parca-l ispitea ceva, nu stiu ce, era un lucru in gandul lui, nu chiar asa strain de mine; am profitat de ocazie şi m-am bagat in vorba, l-am întrebat aşa intr-o doară ce-i cu fluturii ăştia mai mult morti decat vii, de ce sunt asa de importanti pentru el.
Nici el nu ştia prea bine despre ce era vorba, poate ca totul era in legatura cu teii care anul asta au luat-o razna (nu ca anul acesta ar fi cu ce va mai special ca alti ani în care teii oricum o iau razna). A emis mai multe ipoteze, apoi a tacut vadit preocupat de noua problema; se asezase langa mine cu capul sprijinit in causul palmei.
Dintr-odata au aparut fluturii ăia şi a plecat, fără o vorbă, după ei. M-a uitat mi-am zis, ce pacat, parca relaţia noastra incepuse sa mearga într-un sens bun. Când s-a întors, mai tarziu, mi-a explicat de ce plecare asa brusc, fara un cuvant, vroia sa priceapă si el ce-i cu fluturii mumii. N-a putut afla nimic, de-abia mai încolo după ce-şi racise gura intr-una, şi-a dat seama că fluturii erau muţi şi surzi.
Pentru prima oara am observat la el o unda de regret; stia ca m-a lasat acolo sa astept, nici eu nu ştiu ce, poate timpul din urma.
Am inceput sa discutam si asta ne-a ajutat foarte mult sa intelegem ca putem fi prieteni.
Felul în care vorbele curgeau dintr-o directie in alta ne aducea aceasta calificare înaltă.
Apoi am tacut si ne-am privit o vreme. Ceva se intamplase, poate acel lucru minunat, dorit de toti, ce a reusit pana la urma sa-i adoarma pe veci pe fluturii chinuiti de viaţă.

A acceptat propunerea mea printr-o ridicare a colturilor gurii. A fost ziua în care eu m-am împacat cu sufletul meu…..

0 Comments:

Post a Comment



Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire