25 iunie 2009
a murit o legenda si odata cu ea o intreaga generatie.....

"e-atata liniste in jur, de-mi pare ca aud" cum se intorc in tine ceasurile pe rand.

uneori atata pofta de viata ma inunda de ma simt de parca as fi scufundata intr-o mare calda si albastra

nimeni nu te va iubi si proteja mai mult, decat sange din sangele tau.

sa scriu, sa scriu in galop
sa scot, sa scot ce-mi baga altii pe gat cu forta. sa scot putin cate putin; ceea ce inseamna diplomatie, a inchide ochii, dar nu in sensul mortii, ci in sensul acelor de ceasornic. pana la urma si un inec ar insemna ceva in toata povestea asta stramba imbibata in ata alba. sa scot lopata ce-mi raneste gatul, ma gandesc ca voi sapa intreaga gradina cu ea. scrisul ma ajuta, nu la gradinarit, ci la limpezit rufe. uite ca am uitat ca am pus ceva la spalat. sufletul meu, asemeni unei carpe imbibate cu detergent are nevoie de limpezire, in mai multe ape, de preferinta reci pentru trezire. a se calca apoi cu fierul incins pe oameni, sa se indrepte cutele naravase, sa ii putem purta, sa putem iesi cu ei in lume, ca asa cu mutrele alea ponosite si deloc simpatice.....nu prea facem treaba. oamenii reprezinta notiunea de zero si tind catre -1, -2, etc, -etc,
- sentimente, minus cu minus face plus si apoi iar minus, depinde daca e para (mar) sau nu cantitatea de minusuri. dar oricum si minusul asta are avantajul sau cam ciudat, adik un nr mare cu minus e mai mic decat un numar cu adevarat mic cu minus (ceva de genul -10 este mai mic decat -1). aiurea, nu? daca stai sa te gandesti ca cu cat esti mai umflat si mai barosan si mai ai si un minus in fata, cu atat esti mai aproape de ideea de "zero", de nulitate, esti mai mic si totusi indepartat de zero, lucru care chiar nu pica bine deloc, adica nici macar zero sa n-ai dreptul sa fii. asta e buna, si intinzi mainile cu disperare catre ovalul ala gol.
nu-i nimic, ma culc iar cu speranta in suflet ca pe timpul noptii voi visa ce nu traiesc de zi cu zi, feti frumosi si zgaiti, cai rapciugosi si masini scumpe la scara blocului si cate si mai cate balarii si balauri.....

nu mai stiu ce vroiam sa zic mai deunazi si mai ales despre ce. reiau o idee mai veche legata de fluturi mumii ce-mi opresc gandurile si sufletul.

sa inghit nu? sa inghit cat incape in fiinta mea, sa inghit pana cand limba va spune ca este de ajuns, ca spatiul a fost indesat corespunzator cu tot ce trebuia. cu carpe, cu cozi de matura, cu presuri, cu rufe murdare si calti de oaie, cu par de cal si suruburi ruginite, cuie si aschii de lemn de tei, cu scrisori rupte, sterse si rescrise, oameni uitati, cuvinte aruncate aiurea, suflete moarte, sentimente cernute, faina, cozonaci impietriti, frunze de tei uscate, pliculete de ceai stoarse, zat de cafea, mucegai, papusi stricate si cate si mai cate, de o sa-mi atarne la un moment in coltul gurii un snur de martisor in alb si ros..atat

che cosa c'e, c'e che mi sonna innamorata di te, solo di te...
dar parca incep sa dispara cuvintele dintre noi, incet, incet, unul dupa altul. nu mai ai cuvinte pentru mine.
te aleg dintre multi oameni care se afla in fiinta ta, te aleg pe cel ce-ai putea fi sau ai uitat ca esti, tu cel iubitor si cald, ce stie sa-mi tina sufletul in brate.
nu uita de tine sau de mine, nu uita de noi doi.
cu mine nu mai vorbesti. incep sa mor pentru tine. o simt si asta ma innebuneste. moartea falsa.

unii oameni pur si simplu nu sunt deloc fericiti.

Thursdays are a bunch of screaming Mondays, Tuesdays and Wednesdays.

au murit pana si lacrimile din mine. miroase a mort; caldura a indus o stare de putrefactie generala.
plang de 26 de ani cu aceleasi lacrimi, lacrimile unui suflet ranit, inselat, izgonit, aruncat.
lacrimile mele s-au invechit in asemenea hal, incat in fiecare bob cristalin zace cate un paianjen intr-o mare de praf. una sta atarnata de mijlocul buzei si cade intre litere cu zgomot de balon spart.
sunt rau de smoala si durere, sunt tunet si furtuna cu stropi grei, sunt un mic iad umblator, iar eu nu-mi dau seama de asta. imi doresc, macar o data in viata sa fiu raiul cuiva. cineva sa calce pe mine si sa exclame "Am ajuns in rai!". cineva sa ma calce, ca pe o camasa alba de noapte, sa-i indrepte cutele, sa o faca purtabila, chiar si pe inserat. cineva sa-mi spele sufletul murdar intr-un rau voios cu apa rece ca gheata, sa-l dea bine de prietre si apoi sa-l rasuceasca sa se usuce mai usor.
degetul aratator drept sufera intr-o pielita de sub care curge sange. a uitat literele de durere....
as mai scrie, dar nu ma ajuta noapte, sta pe un colt de luna si ma trimite la culcare. are vise noi pentru mine in seara asta. hai, du-te odata, am o supriza pentru tine!! in noaptea asta te va iubi cineva cu gandul...doar cu gandul...

as prinde dragostea asa intre doua degete, sa o frec intre epiderme, sa iasa miros de tei din ea si de frunze verzi. tanjesc dupa tine cum tanjeste albina in miezul iernii dupa flori.
as prinde dragostea intre palmele fierbinti, a se freca bine de tot si vezi daca iese foc si para sau curge miere moale si dulce ca ochii tai...miere albastra....cine a mai auzit? :))

intre doua varste curmate de tinerete

timpul, cand e departe, uita sa-si mai numere orele, minutele, secundele......uita de timpul lui..
oamenii au pierdut ("pandit") indemanarea gesturilor mari, largi.
lumea a pierdut indemanarea de a face "oameni" mari, largi. sufletul e un glod stingheritor, o mana de coca ce se lipeste de mate.
unii isi poarta sufletul mort, descompus in ei insisi, ca un copil mort in pantecele mamei.
si plansul mamei se transforma in cantec, iar berea rece transpira in caldura teilor.
gandul ce intra in suflet prin clepsidra nisipului.
vreau scurgerea notelor pe un pian
e o luna afara de zile mari si niste tei parfumati de-ti vine sa-i iei la palme fierbinti
si-ti vine sa-ti dai si tie niste palme ca stai si cazi in visari peste balcon si te infasori in perdele parfumate uitate de lume pe o piatra... in loc sa tragi in piept mirosul verii...ce vine de-a curmezisul.
cum trece sufletul din minte direct in inima.!
my foolish heart....

de ce sa iubesti? ca sa ti se raspunda cu ura; sa inveti ura ca pe un lucru necesar
sunt atat de singura si nu pot invata singuratea pe litere....
am in mine condeiul rasului si al plansului, al polilor opusi ai acestei lumi.
si ziua in care vei plange la pieptul meu, topit sub greutatea constintei si a marilor regrete si-mi vei spune ca te-ai uitat la mine si nu m-ai vazut intreaga, ca ceea ce vedeai era doar o naluca - pe care mult prea ades ai confundat-o - ca n-ai stiut sa tii in mainile tale faptura moale si-ai stricat-o, aceasta va fi ziua si noaptea insomniilor si lacrimilor mele.
destinul va alege din cuvintele mele si voi afla. poate atunci voi mai avea totusi sufletul la mine.

venele imi palpita in tamplele ce stau sa cada, in ochii ce se scurg din peretii goi ai sufletului meu.
e veche casa mea si plina de paienjeni
iar vantul imi arunca gandurile de peretii tristi ai tamplelor.
gravi zugravi ce stau intorsi in sinea mea
cu spatele lor gros si plin de var, nu vor sa mai lucreze peretii ce stau sa cada.
in departari albastre aud iar vocea sufletului ce tipa, un animal insangerat ce sta sa moara...
de ce sunt oamenii atat de rai? mi-e frica de oameni. sora mea mi-a spus ca de aceea si prefera pisicile. sa adun cat mai multe pisici in suflet, sa-mi tapetez sufletul cu pisici calde si pufoase care torc povesti si pulovere pentru inima.
iubirea nu vine din oameni, pentru ca oamenii nu-i cunosc sensul. iubirea vine de sus sau de jos, din cer sau din pamant.
imi simt nebunia aproape, cum se zvarcoleste in mine, cum se agata cu ghearele de toate venele si de toate tesuturile si de toata carnea mea si urla si plange si vrea sa iasa afara, sa fuga in lume, sa uite.....cum vreau si eu....sa uit de rautatea oamenilor.
offff parca nu se mai termina o data viata asta. o trag de urechi si ea se lungeste.
se darama manole si ana e inauntru, un suflet drag surpat in bucatele, cu fata sangeranda scofalcita pe asfalt. te uiti si nu-ti vine a crede ca ana a fost zid si tu un arhitect neispravit.

mi-e teama ca nu cumva la toamna sa inceapa sa cada din nou ingeri
bate din palme sa le mearga fulgii cu a patra
poate la toamna o sa am mai mult noroc si o sa ma iubesti din nou
stii ce imi doresc de ziua mea? sa ma iubesti iar, mult, atat de mult incat sa nu mai naparleasca ingerii ca dementii, sa nu se mai apuce dumnezeu de baut si de colindat barurile.
dar din dar o toamna ca asta sa mai cada poate doar la paste. sa nu mai izbesc cu tampla de negru, sa nu, doar sa da.
closer to my dream.....

Timpul - pasare imensa al carei penaj imperfect ne distorsioneaza imaginea asupra realitatii noastre, al carei cioc si gheare smulge si sfasie din marea carne umana - nu mai poate astepta ca fiecare om sa-si lege strans ranile si sangele sa se opreasca din a mai uda caldaramul vietii. Totul sa incremeneasca intr-o singura clipa magica, in care toti pana la ultimul sa-si dea seama de ce trebuie sa faca in aceasta camera uriasa, vie, ce pulseaza si vibreaza, sub puterea atator ganduri, inimi, rasete, lacrimi, evadari, tample tinute in palme, chipuri ascunse in pumni, imbratisari puternice, rapide, nepasatoare, calde, pasionale, strangeri de maini, urari priviri si multe trairi ce trec prin trupul vietii. Si daca timpul nu se poate opri sa ne mangaie cu aripile sale uriase, atunci de ce eu – o fiinta ca un simplu fulg smuls din intreaga maretie a timpului – trebuie sa-mi opresc din clipele vietii pentru a te asculta? Tu, un alt fulg ce stai in stanga mea si vrei s-ajungi in inima rosie si vie a camerei…

3
se topesc in jurul mintii
am crezut pentru o clipa ca cel ce canta la trompeta era un om, nu o forma indefinita ce se termina in coada de peste, de un ocru murdar, minge de plastic.
trompeta se afla undeva in interiorul acestei fiinte, ce putea foarte bine sa fie om, muzica, nascocire, trompeta sau chiar sufletul meu.
plastilina galbena calduta din care mana facea oameni mici cu ochii strambi. luna taia, noaptea, toate aceste figurine pentru ca erau minciuna. oamenii din plastilina erau minciuna si toti purtau masti venetiene pe suflete.
picioarele goale tradau scurgerea in pamant a scursurilor de ganduri, a scursurilor de suflete.
mai tii minte apa aceea usor verzuie, albicioasa de sapun, cu miros de statut si de rufe spalate, in care mama ne spunea mereu sa nu calcam?

toti la portile inimii, bat cu pumnii si picioarele.

usile cand sunt de sticla, cand sunt de lemn, cand sunt de oja albastra, cand de piatra, cand de nimic.

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire